Pentru că mi s-a făcut dor (dor de multe, dor de Pasărea Colibri, dor de vremurile din liceu când îi ascultam în draci, dor de alocaţiile din care îmi cumpăram casete cu ei, dor de tata care-mi „fura” casetele  ca să le asculte în maşină, dor de nişte frumoşi nebuni alături de care cântam la chefurile de demult, dor de un personaj special ce m-a crescut într-un anume fel, m-a învăţat să fiu femeie şi mi-a format gusturile muzicale, dor de mine cea din alte vremuri, dor de ceva ce am avut recent, dar nu mai ştiu dacă a fost real sau nu, dor de mare, dor de liberate şi un dor teribil şi ciudat de intens de „cel mai frumos din oraşul acesta”,  un om ce mi-a schimbat viaţa fără să mă fi cunoscut măcar vreodată), vreau ca ziua de azi să fie una cu aduceri aminte de toate felurile.

Mă voi apleca din nou asupra mea şi voi privi cu atenţie, punând totul sub lupă, mă voi plimba prin amintiri mai vechi şi mai noi şi voi încerca să-mi fac ordine în toată nebunia asta din mine. Am să poposesc mai mult în vremurile acelea care, deşi tulburi datorită vârstei adolescentine, erau atât de frumoase, pentru că ştiam să trăiesc aşa cum simţeam eu de cuviinţă  şi am să încerc să culeg de acolo energii de încărcat bateriile defectate de astenia de primăvară. Poate voi reuşi apoi să privesc părţile mai puţin frumoase ce zac în mine, să le zâmbesc cu binecunoscutu-mi simţ ironic şi să merg mai departe spunând: „Nu-i nimic, asta e!”. Sau nu voi reuşi să fac nimic din toate astea, dar mă voi înviora cât de cât ascultând de mai multe ori piesa pe care v-o propun şi vouă pentru astăzi. Nu e o înregistrare tocmai strălucită, dar ceea ce contează e atmosfera. Ce vremuri! Şi ce oameni frumoşi!