Realizat de Horia Stoicanu pentru Folkblog.ro

Horia Stoicanu: Ca să urnim daravera, zi despre anii fară mustăţi: formaţie intelectuală, studii, debut.

Eugen Avram: Înclinaţia spre muzică a fost depistată de educatoarele de la grădiniţă, care le tot sugerau alor mei să „mă dea” la şcoala de muzică. Ai mei nu le-au urmat sfatul, m-au dat la o generală normală. Prin a cincea am primit, ca toată lumea, profesori specializaţi, inclusiv la muzică. Profa de muzică a primit sarcină să selecţioneze nişte copii cu înclinaţii pentru a forma grupul ăla „decorativ” de trompetişti şi toboşari care, la adunările „în careu” ale pionierilor, sunau din surle şi trâmbiţe când se ridica un steag pe catarg. Într-o zi, acest grup, în frunte cu doamna de muzică, a plecat în căutarea Casei Pionierilor pentru o minimă instruire de profil. Din greşeală, dăscăliţa ne-a condus la Şcoala de Muzică nr.5, unde tocmai se ţinea examen de admitere. Cei de acolo i-au promis să îi arată unde e Casa Pionierilor, cu condiţia să bage elevii din grup în examen. Am fost admis, şi uite aşa am absolvit, după 3 ani, şcoala generală de muzică, secţia clarinet şi pian. Am ales să îmi continui studiile în domeniul informaticii – liceu de informatică şi facultatea de cibernetică. În clasa a zecea am primit prima chitară – pe care o ceream cu insistenţă de vreun an. Cam atunci îmi mijea mustaţa, că tot ai pomenit de ea. Am debutat în liceu, cu un grup din unsprezece persoane, pe care l-am botezat „Căutătorii”. Ca sound, aveam două chitări, un flaut, un set de bongoase şi zece voci (trei voci a câte trei persoane plus vocea mea). Mi-aduc aminte că am fost felicitat la scenă deschisă de preşedintele juriului, George Grigoriu, la un concurs ţinut în club T4 (ulterior T3, apoi Why Not, actualmente clubul lui Becker), de pe str. Turturele. Debutul cert a venit imediat după ce am devenit student şi am început să câştig cam tot ce se putea câştiga la festivalurile de folk. Trendul ascendent a ţinut până în 1986, când sistemul de repartiţie a absolvenţilor mi-a indicat suficient de persuasiv că trebuie să cunosc oraşul Bicaz din interior, trăind şi muncind în el vreo trei ani, adică fix până la revoluţia din ‘89. A urmat o perioadă de orientare prin dezorientarea generală, în care teatrele erau goale şi orice spectacol pălea în faţa reprezentaţiilor oferite generos de mineri şi politicieni. A urmat numirea mea, prin ‘95, ca director artistic la casa de discuri Alpha Sound, unde am reuşit să scot o casetă audio celebră, Restituiri Folk. Pe care, de altfel, se afla şi „În sala paşilor pierduţi”… Au urmat prieteniile strânse cu doi poli esenţiali ai existenţei mele ca folkist: Vali Sterian şi Casa Eliad.

H.S.: Ai fost şi ai rămas un mare fan Valeriu Sterian. Cum îţi pare că se prezintă azi generaţia lui? A stat?  Continuă să aducă în folk ceva semnificativ?

E.A.: Eu nu prea mă înţeleg cu termenul de „fan”, ba chiar îl consider puţin absurd. Eu judec muzica „la bucată”, adică unitatea de măsură este cântecul. Orice trupă are şi piese bune şi piese mai puţin bune, fie ea Beatles, fie Queen sau Michael Jackson. Un fan, de regulă, crede că orice sunet emis de idolii săi este o bijuterie, ori lucrurile nu stau deloc aşa. Nu am fost şi nici nu sunt un fan Vali Sterian. Îi port însă, chiar şi acum, un mare respect şi recunosc că mi-e dor de el, ca prieten. Eu am pierdut un amic, dar pentru folkul românesc paguba  a fost enormă, nu numai din punct de vedere strict muzical. Vorbesc de atitudine, spirit de breaslă şi multe altele. Am mai spus-o şi ţin să o repet: după părerea mea, Vali reprezintă coloana vertebrală a folkului românesc. Nu ştiu ce vrei să spui cu „generaţia lui”, dar dacă te referi la folkiştii care au apucat să fie încurajaţi vreodată de Vali Sterian, răspunsul este DA. Toţi continuă să îi calce pe urme şi să îmbogăţească folkul cu creaţiile lor. Desigur, în speranţa de a aduce ceva semnificativ.

H.S.: Nu, nu ma refeream la ce ce zici, ci chiar la leatul lui.  Pe de altă parte, generaţia mediană, sau ceea ce ai numit „Zona de Mijloc” a devenit şi ea cu timpul aproape clasică. Te consider, alături de Ovidiu Mihăilescu, cel mai însemnat compozitor produs de ea. Cum o descrii în general?

E.A.: Zona de Mijloc a pornit, într-adevăr, de la doi oameni: eu şi Ovidiu Mihăilescu. Nu era încă botezată aşa. I-am dat acest nume la o întâlnire la care ni se alăturaseră deja colegii lui Ovidiu din grupul Vouă (Puiu Creţu, Teddy Tudoroiu, Dan Caramihai) şi mai tânărul nostru prieten şi „fan” Marius Matache. Iniţial, Zona de Mijloc reprezenta doar o titulatură, un fel de egidă sub genericul căreia organizam spectacole de folk prin Casa Eliad, Big Mamoo, Preoteasa, Club Phoenix din Constanţa etc. Ulterior, stârnind un oarecare interes în breaslă, a devenit o stare de spirit. Adică o bună parte dintre folkiştii din ţară fac parte din Zona de Mijloc chiar dacă nu s-au văzut vreodată la faţă pe vreo scenă cu mine sau cu Ovidiu. A fi în Zona de Mijloc înseamnă să nu te afli nici în căruţă, nici în teleguţă. Mai exact, înseamnă să fii un folkist recunoscut şi apreciat (premiat la festivaluri sau lăudat de somităţi în domeniu), cu mesaje certe şi valoroase de transmis lumii, dar despre existenţa căruia nu s-a prea auzit la nivelul publicului larg. Un exemplu: nici eu şi nici Ovidiu nu o să ne înscriem ca şi concurenţi la vreun festival de folk. Deja eu am jurizat vreo şapte astfel de festivaluri, de două-trei ori avându-l pe Ovidiu coleg de juriu. Asta nu înseamnă că suntem atât de populari încât să nu se poată ţine festivaluri ca Om Bun sau Folk You fără recitalurile noastre. Cum zic americanii la sfârşitul filmelor: orice legătură cu persoane sau întâmplări reale este o pură coincidenţă.

H.S.: Faci parte din soiul special al cantautorilor. Între artist şi public, cum ştii, se crează un flux magnetic cu desfăşurarea condusă mai ales de pe scenă  (asistenţa deţine supremaţia  în cazul unui fiasco artistic). Aşa stând lucrurile, în ce măsură crezi că unitatea de sursă melodie–text este decisivă pentru reuşită? O sumă întreagă de folksingeri apelează la texte tipărite sau scrise de alţii ad hoc. Cantautorul contează doar pe sine însuşi. Este aceasta o superioritate, sau doar o modalitate de lucru printre altele?

E.A.: Secretul stă în unitatea mesajului. Să nu uităm că muzica, în lipsa textului, transmite ea însăşi un mesaj. Recomand oricui să asculte Anotimpurile lui Vivaldi. În lipsa oricărui text, ajungi uşor la esenţa truismului băsescian conform căruia iarna nu-i ca vara. Textul, la rândul lui, transmite şi el un mesaj. Ideea este că ambele mesaje – cel transmis de muzică şi cel transmis de text – trebuie să „se pupe” atunci când sunt alăturate. În multe din cântecele mele, de exemplu, am ales ca textul să nu fie neapărat o poezie, ci mai degrabă o poveste. Şi pentru a-ţi dezvălui un secret, eu încep întotdeauna cu mesajul muzical. Ulterior sau uneori chiar simultan mă folosesc de bogăţia limbii române pentru a compune mesajul-text adecvat mesajului transmis de muzică. Procedeul invers, adică să iei un text de undeva şi să îi găseşti perechea potrivită ca mesaj muzical, este ceva mai complicat şi cu şanse mai mici de impact. În primul rând trebuie să înţelegi extrem de profund textul respectiv, dacă se poate să intri în starea în care era autorul lui atunci când l-a creat, iar apoi, până nu îţi dispare starea, să creezi un mesaj muzical care o transmite. Cu amendamentul că în alcătuirea mesajului muzical eşti îngrădit cel puţin de metrica şi frazarea textului. Sper că explicaţia a fost destul de clară.

H.S.: Parcă acum mi se luminează un pic negurile minţii. Cum apreciezi noul val? Care ar fi atuurile lui, care deficienţele?  Ce nume ai cita?

E.A.: Desigur, oameni talentaţi apar tot timpul. „E normal, e bine” (ca să folosesc o bucată de vers din „Cântec pentru tine”). Înainte de a-mi da cu părerea despre noul val, vreau să-ţi spun ceva despre valuri în general. Fiecare val porneşte de undeva, hai să zicem că de la nişte repere. Cu cât reperele sunt mai bine conturate, cu atât valul este mai puternic. Pentru Vali Sterian şi colegii săi de generaţie, reperele se aflau undeva prin America şi purtau nume precum Bob Dylan, Simon & Garfunkel etc. Esenţa mesajelor transmise de repere era protestul. Deci nu degeaba Vali era cunoscut ca un tip cu atitudine protestatară, de la faptul că purta părul lung până la susţinerea prin cântec a acesui port („sunt un om ca şi voi, chiar dacă părul îmi cade pe umăr şuvoi”). Pittiş, la rândul lui cânta „nu contează cât de lung am părul, important e cât şi cum gândesc”. Noul val are alte repere şi, spre bucuria mea, am constatat că unii dintre „zmei” (zmeu este un membru al ZM, adică Zona de Mijloc), printre care şi eu, ne numărăm printre ele. De la noul val aştept, să zicem, să ascult o piesă în primă audiţie după care să plec pe stradă cu ea în cap, eventual fredonând-o. Vreau să-ţi spun că există asemenea piese şi creatorii lor, dar nimeni nu îşi bate capul să le promoveze. Iar unele dispar înainte de „coacere”. Aflu, de exemplu, că o trupă care îmi plăcea foarte mult, „Forţele de Muncă” din Rm. Sărat, s-a desfiinţat. Dau un singur exemplu, de la un festival jurizat de mine, de la care mi-au rămas în cap versurile „America-i mică, cât o furnică” cântate de Paul Arva.

H.S.: A luat naştere o mişcare clubistă, mulţi patroni apelând la spectacole folk. Pândeşte aici pericolul căderii în divertisment?

E.A.: Intri într-un subiect delicat. Din păcate, nu pericolul căderii în divertisment este cel mai mare. Avem de a face cu implicarea în fenomen a tot felul de persoane care, chiar dacă au intenţii bune, reuşesc în final să ne aducă deservicii, nouă folkiştilor. Până în 2000 aveam câte o seară tare de folk pe săptămână, vinerea, în singurul club de folk: Casa Eliad. Azi, fie că e luni, marţi, joi sau miercuri, se cântă folk în patru-cinci cluburi. S-a ajuns la un fel de concurenţă între cluburi, iar de multe ori folkiştii sunt folosiţi ca arme de asalt într-un război comercial, fără să îşi dea (încă) seama. Sunt obligat să le ţin partea fraţilor mei de cruce, folkiştii. Dacă am colabora mai strâns între noi, din spirit de breaslă, atât publicul de folk cât şi, intrinsec, clienţii cluburilor, ar beneficia de spectacole mai reuşite, totul ducând într-un final la  promovarea mai coerentă a genului. Şi, implicit, a valorilor lui. Nu cred că între folkişti, care oricum sunt puţini, trebuie să existe o concurenţă. Concurenţa este şi trebuie să rămână între cluburi (din nou „e normal, e bine”), dar fără să atragă după sine apariţia concurenţei între folkişti („e normal, (dar) nu-i bine”). O idee foarte simplă pe care, iată, din nou o ofer tuturor în mod gratuit, ar fi: „sub acest prag minim (pecuniar vorbind) NU se cântă”. Descurcaţi-vă, dragi organizatori…

H.S.: Pe de altă parte, organizatorii de facto ai acestor reperezentaţii fac din statutul lor de căpetenii folk în cutare club o valută forte, mergând la schimb, la contraserviciu, cu colegi aflaţi în poziţii similare. S-a creat astfel un cerc închis cu iz de bisericuţă, cu miros de trust. Cum comentezi?

E.A.: O parte din răspuns ţi l-am dat deja. Repet, mulţi dintre organizatori au intenţii chiar bune, iubesc folkul şi ne iubesc şi pe noi, folkiştii. Statutul de „căpetenie folk” într-un club este ceva foarte relativ. De multe ori, căpetenia la care te referi este un om sufletist care face ce face din plăcere sau din pasiune, fără preocuparea faţă de interese materiale. Bisericuţe există, despre trust, însă, nici nu poate fi vorba. Până la coadă cuvântul magic este „impresariat”. Foarte puţini folkişti au impresar, iar “căpeteniile” la care te-ai referit joacă un rol dublu: de impresar al folkistului şi de reprezentant al intereselor clubului. Nu ştiu dacă ai remarcat, dar cluburile în care „căpetenia” este un folkist (cum era Vali în Casa Eliad, eu în Sinner’s sau One, Puiu Creţu în A’live, Emeric Imre în Autograf din Cluj etc.), şi nu un „admirator al genului”, reuşesc să propună spectacole mai reuşite, atrăgând un public mai avizat. Deci, stimaţi colegi: faceţi diferenţa asta când acceptaţi o invitaţie într-un club!

H.S.: Se desfăşoară o sumedenie de festivaluri folk. Cunoşti vreunul care să fi adus în faţă, la nivel naţional, un artist, sau măcar o piesă?

E.A.: Da. Om Bun, „Cântec pentru tine”, Eugen Avram. Este o excepţie, desigur. Spuneam mai devreme că am jurizat cam opt asemenea festivaluri (nu „Om Bun”, ci altele de prin ţară: Iaşi, Tulcea (2), Sulina (2), Călăraşi, Vatra Dornei şi „Toamna baladelor” în Bucureşti). Nenorocirea cu festivalurile astea este că toate sunt „festival-concurs” şi cam aceeaşi echipă de concurenţi se plimbă de la unul la altul, obţinând nişte premii recunoscute doar câteva zile pe plan local. Întrebare de baraj: la câte festivaluri-concurs au participat (ca şi concurenţi) în toată viaţa lor Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Vali Sterian etc.? Îmi tot imaginez un festival de folk fără niciun premiu (eventual doar diplome de participare) la care timp de trei zile să se perinde pe scenă nenumăraţi folkişti, 5-6 ore pe zi, remuneraţi toţi egal (sau pe două-trei clase valorice), iar undeva pe lângă locul faptei să se desfăşoare activităţi precum un târg de instrumente muzicale şi accesorii, vânzare de albume folk pe care, de ce nu, folkiştii să mai dea câte un autograf etc. Un fel de „Folk You”, aşa cum se vede el din exterior, curăţat însă de sâmburele găunos provenit din asocierea cuvântului „festival” (başca şi „naţional”, sic) la denumirea unei petreceri private, de firmă, la care se permite şi accesul publicului. Pentru a nu fi înţeles greşit, mă bucură şi pot să apreciez orice iniţiativă prin care o firmă alege să aloce fonduri pentru folk (chiar dacă din fondurile alea plăteşte şi ceva rock, şi ceva tarafuri, şi ceva hip-hop mai nou). Şi, în fond, este normal să faci ce vrei cu banii tăi. Nu pot, însă, să nu reacţionez când văd folkişti umiliţi sau când valori ale folkului sunt terfelite un pic, ajungând la discreţia unor oameni care nu ştiu să prindă măcar un singur acord pe chitară, dar au obţinut cumva (fără niciun examen care să le ateste competenţa) autoritatea locală şi temporară de a se juca cu viaţa şi cariera unor artişti. În concluzie, şi festivalurile au căpeteniile lor, ca şi cluburile, doar că la festivaluri bisericuţele au, pe alocuri, miros de trust.

H.S.: Ce se aude cu noul tău album?

E.A.: La o numărătoare simplă ar fi al doilea. Primul, apărut în 2004, s-a numit „Regăsire”, deşi ar fi putut să se numească „Hai noroc!” sau, mai bine, „Cântec pentru tine”. Cel nou se va numi „Mersul trenurilor”, deşi ar putea să se numească „Fata pe role” sau „Mi-e dor de tine”. Se aude câte o piesă de pe el în concertele mele şi chiar există tot felul de înregistrări postate pe net de mulţi „binevoitori” care nu se despart de aparatele lor de înregistrare audio-video cu care, evident, nu o să reuşească niciodată să capteze un sunet ca lumea. Realizarea lui ca atare, sub formă de CD cu sound civilizat, copertă, lansare şi toate celelalte presupune nişte fonduri care să acopere imprimarea pieselor într-un studio la standardele audio de azi. Nu-mi trebuie decât o săptămână şi două mii de Euro. Încă nu i-am găsit, deci mai durează.

H.S.: Ce întrebare am neglijat, la care ai ţine să răspunzi?

E.A.: Să zicem că ai omis să mă descoşi dacă sunt mulţumit de ce am realizat până acum în folk. Răspunsul este NU şi tocmai de-aia insist, nu mă opresc din cântări şi organizări de cântări, mă zbat să scot albumul, etc. Ştiu că e cumva atipic, dar ţi-aş pune şi eu o întrebare, aşa de final, la care aş ţine să îmi răspunzi. Cum şi de ce ţi-a venit ideea să-mi iei interviul ăsta?

H.S.: Eh, ca să mă pot da şi eu mare la sfârşit zicând : cu plăcere!

Horia Stoicanu: În ultima vreme mă tot scurmă dorinţa de a discuta cu oamenii de talent insuficient cunoscuţi „la nivel naţional”, spre paguba multora. Într-acestea, am rugămintea să te prezinţi pe scurt ca actant folk, începând încă din vremea studenţiei ieşene.

Dan Vană: Preambulul întrebării tale ar trebui să „mişte” orgoliul oricărui folkist, dar mă simt obligat să comentez puţin expresia „insuficient cunoscuţi la nivel naţional”. Termenul „naţional” poate lăsa impresia că lucrurile stau altfel la nivel internaţional, ceea ce este adevărat, cel puţin pentru Bulgaria, dacă nu şi pentru Serbia. Dar dacă nu  asta ai vrut să spui, trebuie, cu umile scuze, să te corectez, deşi modestia mea, călcată în picioare, mi se agaţă cu putere de glezne şi strigă să tac. Ştiu că o să-i treacă, drept care îţi spun că, pe o scară de la 1 la 5, 1 însemnând necunoscut la nivel naţional, 2 – prea puţin cunoscut la nivel naţional, 3 – cunoscut la nivel naţional, 4 – foarte cunoscut la nivel naţional şi 5 – arhi (greţos) de cunoscut la nivel naţional, eu cred ca ma aflu la nivelul 3. Pentru cititorii neavizaţi ai acestui interviu, amintesc numele unor folkişti sau poeţi având un discutabil grad de notorietate ca (enumăr  cu voia memoriei) Vali Baldovin, Andrei Almaşi,  Florentin Budea, I.D. Sârbu, Lucian Valea,  Corneliu Sturzu, Ion Horea şi mulţi, mulţi alţii, vii în amintire sau în lumea largă, ce s-ar bucura (sau nu) să aibă nivelul 3. Deşi eu cred că ar merita nivelul 4, nivelul 5 fiind ocupat, de drept, de criminalii în serie, de politicienii controversaţi, corupţi sau naivi, de actriţele porno, fotbaliştii norocoşi, bogătaşii excentrici, de unii moderatori sau realizatori tv şi de Elodia. În legătură cu paguba, atâta timp cât nu se observă, este egală cu câştigul. Acum mă voi prezenta pe scurt: am început să cânt în timp ce citeam poezii. Am ajuns întâmplător, dar firesc, la Facultatea de Tehnologie Chimica a Institutului Politehnic din Iaşi, în beneficiul căreia am cântat la multe, multe concursuri, festival(e, uri), patrulatere, hexagonale, olimpiade, seri culturale, practici agricole, gaudeamusuri, facsuri, cântărialeromâniei,  obţinând „numeroase distincţii”. Visul s-a sfârşit: am absolvit. Şi încă mai cânt.

H.S: Cum literatura te-a interesat îndeaproape totdeauna, povesteşte ceva despre cenaclurile la care ai participat. Ce poeţi preferi ca cititor şi cine dintre ei ţi-a inspirat compoziţii ?

D.V: Am debutat în Cenaclul „Moldavia”, condus de poetul Emilian Marcu, în toamna anului 1983 şi de la prima evoluţie am repurtat un nesperat (dar binemeritat) succes. Spectacolele „Moldaviei”, în Iaşi precum şi în multe localităţi urbane şi rurale ale Moldovei, au reprezentat pentru mine o şcoală. Dar lumea, cum se ştie, era mare. Am devenit  membru al Teatrului Studenţesc „LUDIC”, regizorul Aurel Luca folosindu-mi la maxim „valenţele”. Cronologic, cenaclul SF „Quasar” , condus de regretatul Dan Merişca, a fost a treia grupare artistică la care am aderat fără însă a renunţa la celelalte. Prietenia şi colaborarea cu Dan Merişca m-a marcat definitiv, trasându-mi exact coordonatele. Necunoscutele erau însă infinite. El m-a învăţat să înţeleg prejudecăţile şi să le combat blând cînd ele stăpânesc omul inteligent. Să nu încerc niciodată să înţeleg şi nici să infirm cumva teoriile prostului. Să am îngăduinţă pentru snobul inteligent, căci om de cultură va deveni el, dacă este tânăr bineînţeles, şi să ştiu că nu este totuna să fie un lucru simplu sau simplist, şi cum să fac diferenţa. Că literatura, arta „mare”, nu depinde de genul în care este încadrată, ci de valoarea operei aflată în strânsă legătură cu harul autorului. Să fiu atent la Nicolae Ceauşescu şi la Cristian Tudor Popescu: unul va cădea, celălalt va urca. Să mă feresc de nepăsare. Să ţin la prieteni mai presus de majoritatea lucrurilor. Să fiu eu. Am devenit apoi membru al cenaclului „Columna” condus de Petrică Frăţilă, un cenaclu cu mult succes la liceeni şi mai ales liceene, care fiind susţinut de UTCeu avea fonduri pentru numeroase turnee. La recomandarea lui Doru Octavian Dumitru urma să debutez, la Giurgiu, în cenaclul Flacăra. Istoria zbuciumată a timpului ce trecu a făcut să nu. Cine ştie ce era dacă da. Gata cu „cenaclele”, asta e.

Primul poet care m-a inspirat, devenind şi scriitorul meu preferat, a fost George Topârceanu. Apoi  Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu. Am compus muzică şi pe versurile poeţilor Lucian Valea, Lucian Avramescu, Mihail Gălăţanu (un vechi prieten), Dan Deşliu, Nicolae Turtureanu (de care mă leagă o amintire extraordinară), Dan Rotaru, Răzvan Haritonovici (de care mă leagă mai multe amintiri extrordinare), Virgil Carianopol, Ion Horea, Carmen Firan, Ion Caraion.  Am lăsat la urmă poeţii cântecelor mele de succes din ultima perioadă. Mari poeţi. Ei sunt Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Zaharia Stancu şi Dinu Olăraşu. Am şi câteva cântece pe versurile unor poeţi străini: din Bulgaria – Dimitar Hristov şi Liubomir Levcev, din Rusia, Vladimir Vâsoţki, din India – Rabindranath Tagore. Îmi cer scuze de la cei pe nedrept omişi.

H.S: Ca un corolar la întrebarea de mai sus şi în profit personal, m-ar interesa ce crezi despre raportul valoare umană – talent. În general, dezamăgirea e pâinea zilnică a căutătorului de maeştri, însă poate ai avut mai mult noroc.

D.V: N-am căutat niciodată maeştri, deşi, recunosc, îmi plăcea să-i admir, aşa că pâinea mea era din făină albă sau neagră după cum se nimerea. Acum încercând să slăbesc, nu mai mănânc pâine deloc. În legătură cu raportul respectiv, normal că ideal ar fi să fie 1, cu valoarea numitorului şi a numărătorului tinzând spre infinit. Dar de cele mai multe ori talentul primează. Valoarea umană, câtă este, ajută sau nu pe timpul vieţii artistului şi puţin după „aia” (vro 15-20 de ani). Pe urmă nu mai contează (dacă mai contează cumva) decât harul artisitc, moda şi gustul epocii.

H.S: Deşi colaborezi cu mai multe radiouri, trăieşti într-o relativă izolare, ca destui colegi meritorii. Simţi nevoia capitalei, cu numeroasele ei televiziuni ? Multe piese ale tale pot fi ascultate pe net, îţi pare o soluţie de avarie, sau o detaşare salvatoare de servituţile presei ?

D.V: Te-ai gândit mult să formulezi întrebarea asta? Ai dreptate, este o izolare relativă şi nu ştiu despre ce colegi vorbeşti. Glumesc, ştiu, dar nu sunt de acord că sunt meritorii. Bine, nu mai glumesc. Am foarte multe nevoi, dar numai nevoia capitalei cu numeroasele ei televiziuni cu tot n-o am. Sigur că netul este o soluţie şi nu o cred  una de avarie. Mulţii cunoscători ştiu de ce. Nu am nimic împotriva presei „clasice”, eu însumi fac parte din ea, dar şi ea depinde în mare măsură de net. Singurele probleme sunt în legătură cu valoarea „produsului”, deşi de cele mai multe ori nu contează.

Acelaşi cântec, pus recent, are mai mulţi „vizitatori” decât varianta mai bine înregistrată, postată cu un an în urmă. Probabil că depinde şi de locul unde a fost făcută înregistrarea. Şi asta este altă problemă, pe care probabil sigur o ai (ca să mă parafrazez pe mine când îl parafrazez pe Dinu Olăraşu), „risipa de opulenţă”. Infinitatea ofertei.

H.S: Profesor de fizică şi chimie ca formaţie, ai devenit la Calafat un  factotum cultural, încât, cu excepţia trecătoarelor vedete politice, eu unul te văd ca cel mai cunoscut om din oraş. La atare statut a contribuit negreşit iniţierea Tabere naţionale folk. Ar fi interesant acum, când deja celebritatea ei excede mult teritorialitatea, să aminteşti căteceva despre zorii acestui proiect, ce folkişti ţi-au stat alături atunci, cum a evoluat.

D.V: În anul 1995, în luna decembrie, am organizat la Calafat prima ediţie a Festivalului Concurs de Muzică Folk şi Poezie „FLOARE DE GER”. La secţiunea folk, preşedintele juriului a fost Victor Socaciu, alături de naşul festivalului, Adrian Ivaniţki. Prezenţi în recital : Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, „Orizont 77” şi Magda Puşcaş. După prima seară, concurenţii împreună cu membrii juriului şi organizatorii au „încins” o  dezbatere despre viitorul genului, despre rolul folkistului în lume, despre poezie şi poeţi  – de mai mare dragul. Aşa a venit ideea organizării taberei. Idee care nici nu era originală, eu încercând să folosesc modelul lui Dan Merişca de la „Tabăra SF”. La început a fost doar vântul care zbura nisipul, a fost bineînţeles Dunărea şi câţiva nebuni cu chitara. Anul următor au mai venit şi alţii, cu Cristian Buică, apoi alţii, pe urmă Dinu Olăraşu s-a stabilit în Calafat, unde s-a şi însurat, pe urmă a venit Sorin Minghiat, care ne cânta noaptea un cântec despre o cooperativă unde stă binele stivă. Pe urmă au venit bulgarii, pe urmă am mers noi la bulgari şi apoi iar ei la noi şi tot aşa până s-o-nsera… Pe urmă unii au început să plece definitiv, în timp ce alţii veneau prima oară. În orice caz, anul acesta am ajuns la a XIV-a ediţie.

H.S: Care sunt folksingerii pe care îi simţi  mai apropiaţi ca structură, dacă sunt vreunii? Te manifeşti ca un liric subjugat de umorul  subţire, cu neaşteptate accente grave. Totodată te pasionează poezia dedicată prichindeilor. Cum comentezi melanjul?

D.V: Poate n-o să fiu crezut, dar îmi plac toţi. Cei buni. Ascult cu plăcere orice producţie veche sau nou apărută. Reascult însă doar cântecele care transmit şi reuşesc să te pună pe gânduri, sau să-ţi producă reacţii. Asta se ştie, nu spun ceva nou şi probabil mai mulţi simt aşa. Nu ştiu. N-aş vrea să dau acum nume, poate altădată. Sunt cam 20-25 şi la fiecare aş simţi nevoia de comentarii şi exemplificări, cum fac, de peste 10 ani,  la Radio Oltenia Craiova, sâmbata seara de la orele 19.30, în emisiunea „Folk Music”. În legătură cu poezia „prichindeilor”, sigur că mă pasionează, pentru că lucrez de mult cu copiii de toate vârstele în cadrul mai multor proiecte. Unul, vechi de 20 de ani, este Grupul Vocal „Amadeus”, pentru care am compus multe, multe cântece. Am scris şi  şapte cărţi de versuri pentru preşcolari, nepublicate încă.

H.S: Vine august, se apropie Tabăra şi toţi bat din pinteni să fie invitaţi. Ce pui la cale? Întreb pentru că în fiecare ediţie ai oferit o desfăşurare aparte.

D.V: Singurul lucru pe care-l pun la cale este să înceapă tabăra. Este cel mai important. După aceea, orice plan trebuie modificat, completat, îmbunătăţit, problemele rezolvate vor fi înlocuite de altele noi, care vor trebui şi ele rezolvate şi uite-aşa nici nu realizăm când a trecut timpul şi trebuie să cântăm „la revedere, tabără dragă”  şi  „tu zi-o: adio !”, să dăm diplome de preţuire şi de tot râsul şi să plecăm la Tg Jiu, la „POARTA SĂRUTULUI”, unde începem deja să ne gândim la ediţia a XV-a. Totuşi ceva, ceva se pregăteşte (responsabil Sorin Minghiat), vor fi prezenţe, în premieră, notabile, probabil că şi absenţe, ca la toate ediţiile. Avem invitaţi de onoare din Serbia membrii formaţiei „Misteria Carpatica”.  I-am invitat să cânte în deschiderea taberei, pe 1 august, într-un scurt recital, pentru a puncta debutul lor în faţa publicului din România.

H.S: M-a cucerit de la primul meu sejur calafătean atenţia specială acordată de tine noului val folk. Vor fi prezenţi juniorii şi acum în număr semnificativ? Aici e loc destul să pomeneşti despre condiţiile de participare.

D.V: Ca şi anii trecuţi, vom asigura 20 de locuri gratuite pentru folkiştii care în perioada august 2010 – august 2011 au câştigat cel puţin un premiu I sau un Mare Premiu la un festival de nivel naţional. Ocuparea locurilor se face conform regulii „primul venit – primul servit” şi în urma angajamentului că vor participa apoi la concursul de la Târgul Jiu.

H.S: Albumul tău, deşi în fiinţă, întârzie să apară oficial, cu timbru fiscal şi toate ceaprazurile. Cum nu te ştiu frate de cruce cu Soros, şi nici măcar cu M.Tucă, ce este de sperat ?

D.V: Eu sper să fim sănătoşi cu toţii, şi Soros, şi Marius Tucă (cel care, în ultimii 7-8 ani,  s-a implicat enorm în sprijinirea şi promovarea „poeziei cântate” la noi), şi iubitorii folkului, şi artiştii (că le trebuie), şi mai ales tu, să poţi veni pe malul Dunării … să faci şi alte interviuri. Cât despre album, m-aş mulţumi cu unul şi fără timbru fiscal, înregistrat la Vidin, iar cu referire la ceaprazuri, doar cu ceapa şi prazul, care după cum se ştie se găsesc din belşug şi pe la noi. Încă.

H.S: Muţumesc şi răsuflu adânc, sperând că nu uitarăm ceva.

Lucia Mărginean: Autoportret. Paradis. De unde dedublarea? Nu este paradisul în fiecare dintre noi?

Nu este neaparat o dedublare. Seria “Autoportret versus Paradis” este o încercare de autocunoaștere pusă pe baza unor teme de interes personal: Paradisul (paradisul propriu, paradisul altora, paradisul pierdut), Renunțarea (prezența-indoiala, hotărârea-frica, renunțarea finală) și Izgonirea din paradis (Meditația-avertizarea-izgonirea). Autoportretul este legat în mod direct de o experiență de viață, concentrând o preocupare evidentă (de cele mai multe ori) pentru analize, sondaje, imersiuni psihologice, vizând  interogații care să răspundă unor mistuitoare dorințe de autocunoaștere. Am folosit manipularea digitală a imaginii pentru a apropia conceptual de autoportret de lumea modernă, pentru a arăta duritatea autocunoașterii dorite, sau cel puțin impunerea unui dramatism interior și exterior. Autocunoașterea se realizează în trei stări, în trei etape. Indiferent de simbolul în spatele căruia se ascunde, autocunoașterea trece prin meditație, conștientizare și finalizare.

LM: Cum și când a venit momentul în care ai știut că fotografia este calea pe care trebuie să mergi?

Probabil de pe vremea când nu conștientizam încă mare lucru . De mică aveam aparat de fotografiat, aveam și profesor lângă mine. Probabil atunci .

LM: Care crezi că e este trăsătura sau calitatea indispensabilă oricărui fotograf?

Pasiunea, Privirea, Gândirea vizuală și conceptuală.

LM: Ce crezi că transformă fotografia în artă?

Conceptul!

Sunt atât de departe de real, atât de aproape de ireal. Trăiesc între două lumi abstracte. Una e lumea care mă ridică încet spre lumină, cealaltă… e lumea cu prea mult întuneric. Încerc să-mi dau seama de care dintre ele aparțin, dar plouă puternic și eu…

LM: Am observat că multe din lucrările tale îmbracă haina avangardistă care-mi amintește de fotografiile lui Diane Arbus și îmi inspiră un soi de asemănare între două culoare ale aceluiași spectru suprarealist. Ce părere ai?

Singura asemănare între mine și Diane Arbus e meseria/pasiunea aleasă: Fotografia. Diane a fost un fotograf de portret, nicidecum unul îndreptat spre suprarealism. Fotografia îndeosebi, pitici, gemeni, bolnavi psihic. Diane a fost “realitatea”. Eu tind spre partea opusa…”Irealitatea”.

LM: Ce face ca o fotografie să fie cu-adevărat bună?

Artistul vizual sau artistul fotograf sau chiar doar fotograful, depinde cum vreți să-i spuneți. Contează sufletul, dăruirea, mesajul, dar în același timp contează compoziția, tehnica. Aparatul de fotografiat fie el argentic sau numeric ajută și el, e drept, dar nu în așa de mare măsură ca și artistul în sine. Și ca să arătăm lumii că nici calea spre fotografie nu e roz, financiarul are și el o anumită influență.

Mi-a căzut lumea din palme…

LM: Crezi că lumea ar fi fost alta dacă nu exista fotografia? Ce e de fapt fotografia?

Da, ar fi fost alta…. Ar fi fost o lume fără amintiri sau cu mult mai puține amintiri decât în prezent. O lume cu mai mulți pictori fericiți … Glumesc. Lipsa oricărui lucru precum și apariția unuia nou o schimbă.

LM: Îmi plac lucrările tale cu alb și negru. Ce anume te face să alegi lipsa de culoare?

Îmi place să lucrez “alb-negru”, îmi place și imaginea “color”. Nu aleg lipsa culorii. Fiecare fotografie se încadrează mai bine într-o categorie. Există cadre (indiferent dacă e vorba de regie sau fotografie de reportaj, etc) care arată mai bine alb-negru, așa cum culoarea oferă un plus de expresivitate altora. Mă refer acum la fotografia digitală. La fel e și cu dimensiunea lucrărilor. Unele sunt realizate pentru format mare, altele nu. Cât ține de fotografia manuală alb-negru deja este altceva. Revenind la cea digitala, e drept că uneori îmi place să “desaturez” imaginea pentru a oferi lucrărilor un plus de dramatism. Dar repet, depinde de imagine, de concept.

LM: Ce anume te stârnește – creativ, spiritual sau emoțional?

Se întâmplă pur și simplu. Tot ce este în jurul meu mă stimulează. Lumea în care trăim (cu bune și rele), lumea în care am putea trăi, lumea dorită, etc. E de ajuns un singur cuvânt ca să genereze in mintea mea diferite povești și să se nască o nouă lucrare sau o serie întreagă. Trebuie să recunosc că atunci când plouă sau mă simt tristă (indiferent pe ce plan) am o poftă nebună de lucru.

LM: Te-ai gândit vreodată că fotografiile tale pot fi de fapt indicatori ai unei stări interioare încă neconștientizate? Alegi să lucrezi în funcție de starea de moment sau starea lăuntrică dictează tonul și tema lucrărilor?

În general, lucrările mele sunt reprezentări ale stărilor interioare conștientizate. Multe dintre “teme” (ca să le zic așa) sunt temeri, uneori realități exagerate sau chiar pure ficțiuni. Și în cazul ficțiunilor undeva adânc este ascuns un simbol real ce ține de spiritul meu, însă de cele mai multe ori este vizibil doar pentru mine. Obișnuiam să lucrez în momentele când starea sufletească era pusă la încercare. Lucram mai mult fizic. Gândurile mele nu erau acolo. În momentul în care mă opream îmi dădeam seama că mi-am manipulat digital acele trăiri de moment. Consider că în acest fel mi-am creat un stil. Stilul fiind creat, mi-a fost mult mai ușor să lucrez după temă sau să dezvolt diferite concepte (cum fac și acum).

LM: Dacă ai ști că nu poți să cazi sau să greșești, în ce direcție ai merge mai departe? Înspre ce ți-ai îndrepta fotografia?

Pai dacă nu aș putea să cad sau să greșesc, m-aș îndrepta spre căderea și greșalele altora… bineinteles .

Voi lua chitara în braţe, încercând să aduc ploaia în mica mea împărăţie.

LM: Ai momente când privești lumea gândindu-te cum ar încăpea într-o poză?

Sincer, până acum nu m-am gandit la inserarea lumii într-o fotografie. Am să fac un mic exercițiu de imaginație de moment. Probabil ar fi o imagine extrem de încărcată, de complexă. Poate mult prea complexă ca să se poată indentifica ceva din ea. Ar deveni o fotografie îmbâcsită, fără compoziție, o nulitate… Lumea ca un rebut. Pe de altă parte, poate “fotografia lumii” ar fi o compoziție minimalistă cu trimitere spre abstract… un gol, sau de ce nu, o fotografie voalată. Deci, din nou un rebut.

LM: Cum putem redeveni copii ai Paradisului?

Paradisul s-a prelucrat atât  de mult încât astăzi și-a pierdut din semnificația lui inițială, din magie, devenind pentru fiecare în parte, o “lume proprie”. Reconstruirea sau învierea paradisului se va putea  înfăpui probabil doar când se va renunța la încercarea transformării lumescului în sacru, a pământului în paradis. Aceste transformări, cred eu, nu sunt posibile. Până la urmă, vorbim despre un paradis pierdut. Dacă i-aș putea oferi o prezență acestui paradis pierdut, ar fi un labirint. Odată realizată intrarea în acest labirint, ieșirea nu va fi posibilă niciodată. Aș putea asocia paradisul pierdut cu paradisul final. Probabil atunci ne-am întoarce la adevărata înfățișare a paradisului.

Mulțumim Adelina Câmpean pentru acest interviu.

Mai jos puteți vedea câteva imagini de la vernisajul acestei expoziții.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Nu cu mult timp în urmă, am avut marea bucurie de-al asculta cântând la Cluj doua seri la rând pe Adrian Ivanițchi. Prima seară, la Music Pub, apoi la cocheta ceainărie La Port, unde-am și tăifăsuit o bucată de vreme. Am găsit un om plin de povești, un om care parcă își caută locul de altădată într-o lume nouă, nouă, nouă…

Intimitatea din La Port mi-a dat răgazul de simțire atât de necesar pentru a putea gusta și face parte din atmosfera folkului de altădată. Mai mult decât atât, am avut norocul să descopăr mai îndeaproape un artist pentru care spectacolul e prilej de mărturisiri, regăsiri, călătorii prin timp și prin oameni… Mai jos se află consemnarea micii noastre discuții:

Lucia Mărginean: Folkul nostru… De ce a trebuit să se nască şi ca răspuns la ce?

Adrian Ivaniţchi: Eu cred că a fost, totuşi, o pornire din alte locuri, folkul nu s-a născut în România. Normal. Dar preluând modele de muzică cântate la chitară – exemplele celebre nici nu mai are rost să le discut, fiindcă se ştiu – s-a văzut dintr-odată posibilitatea de a comunica, într-o perioadă în care, de exemplu – eu am pornit din rock – era greu să ai o trupă rock, fiindcă îţi trebuiau foarte multe instrumente, era foarte costisitor. Şi-atunci modalitatea de a comunica numai cu o singură chitară – un microfon găseai pe oriunde, o muzicuţă, poate un flaut sau alte instrumente – era accesibilă.

Şi la noi a apărut tot aşa. Mi-aduc aminte de – hai să spunem că sunt printre pionierii acestei muzici – împreună cu Mihai Munteanu, student la Arhitectură, Nicu Vladimir, Mircea Florian – oameni care au început să cânte la chitară şi pe care eu i-am prins în Bucureşti în anii ’66 -’67. Eu eram în vremea aia acolo, din ’65, la Şcoala Tehnică de Arhitectură şi normal că m-am întâlnit cu ei; trebuia să ne întâlnim cumva.

Şi am fost acasă la Nicu Vladimir şi la Mihai Munteanu şi am văzut că aveau o chitară, cântau şi ei şi le-am zis: „Păi şi eu cânt la chitară!”. „Ce cânţi?” ”Păi eu am cântat rock, dar îmi place ce faceţi, adică piesele voastre!” Şi aşa am început să scriu şi eu piese. Am plecat în armată în ’68 şi la un moment dat acolo am avut şi o chitară şi am compus prima piesă – “Doamna Alice” – şi aşa a început. După ce am venit din armată, bineînţeles, am intrat tot în zona asta. Am încercat iarăşi rock-ul…

Lucia Mărginean: Cu “Sfinx”, cu “Coral”…

Adrian Ivaniţchi: Alea au fost înainte. “Coral” a fost în ‘66, “Sfinx” a fost din ‘67 până am plecat în armată, “Sideral” o singură vară, în ‘67, vara, pe Litoral. Venind după armată în Sighişoara, am încercat să fac o trupă de rock, am vrut să participăm la primul festival al Arhitecturii, în ‘71, era cea mai mare competiţie muzicală internă, unde au participat toate trupele mari din acea perioadă, “Sfinx”, “Roşu şi Negru”, “Olimpic ‘64” şi n-am fost primiţi la acel festival. Eu îmi încropisem o trupă în Sighişoara, fiindcă nu eram în vremea aia niciunul student şi ăsta era totuşi un festival studenţesc. Şi atunci, aşa dezamăgit, am zis: “Domnule, hai să-mi iau eu chitara şi să stau aşa!”

Şi am început să scriu cântece. O dată că eram într-o bună legătură cu poezia, cunoşteam foarte mulţi din grupul “Echinox”, chiar şi cumnatul meu, Marcel Constantin Runcanu, era acolo, în grupul “Echinox”. Veneam deseori aici, la Cluj. S-a înfiinţat şi Cenaclul “Gaudeamus” al Casei de Cultură a Studenţilor, unde mergeam mereu. După aia, sigur, a fost şi “Flacăra”, din ‘74 am mers şi acolo, aşa că am început să scriu tot mai mult, tot mai mult.

Partea de început pentru mine a fost, să spunem aşa, destul de ciudată, adică eu scriam foarte mult pe Leonid Dimov şi am făcut tot felul de linii care, practic, n-ar fi avut priză la public, era parcă o muzică parcă prea… nu ciudată, cât experimentală poate, cu acorduri ciudate, cu linii melodice destul de îmbârligate. Pe urmă mi-am dat seama că, de fapt, muzica asta are nevoie şi de simplitate. Muzica asta, folk, în România s-a format tot aşa, printr-un grup de oameni, de la Mircea Florian, au început să cânte Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian. Deci asta era varianta de folk care aducea puţin cu muzica americană.

Lucia Mărginean: Care era sentimentul lor, de ce se adunau, de ce cântau, ce-i ardea să exprime?

Adrian Ivaniţchi: Folkul era o posibilitate de exprimare. Perioada aia, în ’68 -‘70, era o perioadă destul de liberă, încă nu începuseră nişte restricţii în plan cultural. Care a fost imboldul să meargă mai departe? A fost tocmai audienţa. Dacă Mircea Vintilă stătea într-un părculeţ şi cânta, se adunau toţi în jurul lui şi cânta: “Dragă Miruna, îţi spun printre şoapte…”. Era o reacţie care venea din dorinţa de a spune ceva frumos, de a suna totul frumos şi era foarte apropiată de public.

Asta a fost foarte clar, de la bun început, că muzica asta se adresează unui public care este lângă tine, care este aproape de tine. Şi nu era foarte complicat. Sigur că au existat şi variante. La un moment dat a fost latura pe care o făcuse Tudor Gheorghe, care era altceva decât folkul pe care-l cântam noi, era oarecum în ideea de a cânta cu chitara – el a mai cântat şi cu cobza – dar altceva. Bine, textele erau foarte frumoase, din poetica mare, dar puse într-un filon popular.

Mai era şi varianta de “muzică de haiducie”. Apăruseră o grămadă de trupe care cântau muzică “de haiducie”. Erau oameni care cântau bine, dar cântau într-un stil spaniol. Bineînţeles, textele erau d-astea cu boierul, cu codrul, cu haiducul, cu voinicul. Şi i-am întrebat: “De unde ştiţi că asta era muzica haiducească, aţi ascultat vreun haiduc cântând?” “Păi nu, dar aşa credem că se cântă!” “Păi nu se cântă deloc!”. Eu ştiam foarte bine muzica veche, exista în Cenaclu la un moment dat un om, Alexandru Mica, care culesese foarte multe cântece vechi, din secolele XVII-XVIII şi cântecele şi doinele alea nu sunau nicidecum ca muzica folk “de haiducie”.

Au fost câteva formaţii care şi-au făcut renume şi au avut succes, lumea începuse să accepte acest gen de muzică haiducească. De cealaltă parte, eu cred că totuşi importantă a fost poezia, fiindcă şi eu am pornit de la poezie, adică atunci când mi-a plăcut un poem, am zis: “Măi, asta trebuie… nu să-l recit, pot să-l şi recit, dar n-am cui să-l recit, dar pot să-l cânt!”. Şi de-acolo a pornit totul. Asta aşa, pe scurt, că sigur ar putea fi foarte multe de zis.

Lucia Mărginean: Am putea găsi cel puţin o asemănare între folk şi manele? Ambele genuri adresează nişte rezolvări la nişte chestiuni sociale, de genul sărăcie sau nedreptate.

Adrian Ivaniţchi: Muzica folk care a apărut dincolo, în America sau peste tot, de exemplu Dylan, ca cel mai important exponent, dar şi Joan Baez, au fost nişte oameni care au protestat prin muzică. Ori muzica folk românească n-a mai avut latura asta de protest decât în foarte, foarte mică măsură. Deci ea nu rezolva nişte probleme sociale, ea nu făcea decât să creeze frumuseţe. Puţini au avut piese cu accente sociale, politice şi aşa mai departe. Vali Sterian a fost, în cea mai mare parte, dar au mai fost şi alţii. Acuma, fiecare a avut. Aveam şi eu piesa “Deocamdată nu”, avea şi Victor Socaciu câteva piese de felul ăsta, să spunem o formă de protest.

Lucia Mărginean: Destul de blând a fost, oricum, felul ăsta de protest!

Adrian Ivaniţchi: Nu erau chiar aşa blânde. De exemplu, când cântam eu “Prin ministere şi prin alte părţi / Mai sunt şi cei care pustiu inspiră / Aceia care se îmbogăţiră / Fiinţa lor morală naşte morţi”, nu era chiar aşa de simplu. Ăsta era un text de Păunescu, era o perioadă a lui Păunescu oarecum de frondă. Şi a scris câteva piese d-astea. Au fost câteva piese de felul ăsta pe care le-am cântat chiar în anii ăia.

Lucia Mărginean: Ce pare să fie mai dăunător, manelele sau muzica etno?

Adrian Ivaniţchi: Şi una şi alta. Pe mine mă deranjează etno foarte mult. Manelele… cum să spun… Eu am ascultat prin forţa împrejurărilor manele, că aveam un grup de tineri defavorizaţi cu care am făcut muzică şi care ascultau numai manele. Şi am zis: „Măi, hai să văd!”. Şi dintr-o sută de manele, am ales patru-cinci care aveau şi text bun şi foarte frumos armonizate, erau în regulă. Sigur, un raport foarte mic.

Muzica etno, în schimb, este un kitsch nemaipomenit. Toate fetiţele alea, care se îmbracă în nişte fustiţe albastre cu dungi albe şi se ţin, cică, de ilic, dar nu se ţin, că n-au ilicul şi cântă tot felul de texte folclorice, însăilări de texte folclorice, cică pe o muzică oarecum populară, dar cu orchestraţii moderne. Acolo este unu, Aurel Moldoveanu, ăla a început cu tâmpeniile astea şi după aia alţii l-au întrecut. El nu e aşa de rău, dar după aia tot grupuri etno şi nu mai ştiu cum se chemau…

Îngrozitor! Astea sunt foarte bune la festivaluri d-astea de vară, zilele oraşului, cu mici şi bere. Nu interesează pe nimeni. Dar se uită la fetele alea îmbrăcate sumar şi care arată bine. Şi trebuie să facă ceva, doar n-o să defileze, că n-au statura de manechin sau abilităţile lor şi atunci pot cânta, ţopăind în stânga şi-n dreapta. Niciunul din astea două genuri nu-mi sunt aproape.

Lucia Mărginean: Este evident faptul că tot mai mulţi tineri se deconectează de la poezie şi de la muzica folk. Credeţi că e vorba doar de lupta dintre generaţii sau să fim noi fără precedent de grăbiţi pentru a mai simţi o poezie cântată frumos? Cum vedeţi o întoarcere la noi înşine?

Adrian Ivaniţchi: Întrebarea e greşită din pornire. Nu e adevărat că tineretul nu acceptă sau nu apreciază muzica folk. Eu merg la multe festivaluri şi văd. Păi dacă la Sala Palatului o gală de folk poate să adune 4000 de oameni, înseamnă că e în regulă. E adevărat că nu toţi sunt tineri, dar sunt foarte mulţi tineri. Eu, de exemplu, prezint Festivalul „Om Bun” de 12 ani şi am văzut foarte mulţi tineri, în jur de 60 % erau tineri. Deci nu e neapărat concepţia asta că tineretul nu…

Lucia Mărginean: Dar dacă împărţim toată plăcinta asta şi luăm cât la sută din tineri mai ascultă folk, procentul e mult mai mic decât acum 30 de ani. Nu ştiu dacă e, vorba lor, „pentru că nu era altceva”.

Adrian Ivaniţchi: Da, e foarte adevărat. Însă acum poţi să-mi spui că sunt foarte mulţi care ascultă techno sau dance sau rock, rock nu chiar foarte mulţi, adică rockul adevărat, nu vorbesc de Holograf şi de Proconsul, ăştia n-au treabă cu rockul niciunul. Sunt trupe pop, nu rock. Rock în ţara asta sunt trupele alea pe care nu le-auzi, care merg la concerte şi festivaluri underground. Alea sunt trupe rock, restul sunt trupe pop, inclusiv Iris, nu e trupă rock, e trupă pop, texte facile, un fel de muzică uşoară, cântată pe chitări.

Muzica rock e dificilă şi nu are legătură cu asta. Dar de asta-ţi spun, la concertele alea de rock adevărat nu vin chiar foarte mulţi, vin tot aşa, fani, oameni care dau din cap şi care ştiu la ce vin. În rest, spectacole gen Ştefan Bănică Jr… Ce muzică-i asta? Dar cei care vin la folk contează, pentru că ştiu la ce vin şi vin de fiecare dată. La un festival la Bistriţa sau la Alba-Iulia o să fie arhiplin de fiecare dată, fără s-avem probleme. Folkul nu prea merge la stadioane sau la zilele oraşului, dar se cântă şi acolo, e adevărat. Eu am fost şi am văzut că nu e niciun entuziasm, e ca la trupele de etno. Dar muzica asta e pentru cluburi, pentru sălile de spectacole, se adresează unui alt public.

Lucia Mărginean: „Totu-i ros de orgolii”. Oare nu e ăsta lungul drum al folkului?

Adrian Ivaniţchi: Da, nu e chiar aşa armonios folku ăsta, dar sunt oameni care câştigă foarte bine încă din muzica asta – nu ştiu câtă vreme, cât îi mai ţin puterile îi mai ţin puterile – dar sunt unii care câştigă bine bine de tot. Cum sunt, de pildă, „corifeii”. Sigur, eu nu fac parte din categoria asta, din păcate, nu neapărat că n-aş avea piese, dar nestând în Bucureşti şi nevrând să fiu în centrul atenţiei sigur că din Sighişoara este mai greu. Baniciu, Vintilă, Ducu Bertzi, Şeicaru, Alifantis etc. câştigă şi au spectacole foarte multe, crede-mă! Cred că Baniciu cântă zece zile pe lună şi pe bani buni, nu aşa… Deci în rest suntem prieteni. Pe la colţuri se mai spun, sub formă de glumă şi lucruri mai acide, mai ironice, dar în rest „toţi pupat Piaţa Independenţi”.

Iar cei tineri… şi ei sunt apreciaţi. Dar normal că cei vechi simt că încă nu li se poate lua locul, încă nu sunt ameninţaţi, iar cei tineri pătrund greu. Chiar dacă sunt buni, unii chiar foarte buni, o să ajungă la recunoaştere şi ei abia la bătrâneţe.

Lucia Mărginean: Destul de trist.

Adrian Ivaniţchi: Da, trist. Bine, o dată si pentru că nici nu-i mediatizat suficient genul acesta. Câte emisiuni de folk sunt pe televiziuni? Nu mai e niciuna. A fost „Vânare de vânt” pe care a făcut-o Vali Sterian cu Victor Socaciu, mai dă folk Doru Ionescu în „Remix”, dar şi alea sunt înregistrări mai vechi, deci nu dă ceva nou. Şi mai este „Timpul chitarelor”, făcută de Cojocaru şi de Doru Ionescu, dar acolo e şi rock şi, mă rog, nu-i o emisiune numai cu folk.

Lucia Mărginean: „Gura chiar de-i plină tace”. Nu asta o fi postura de azi a folkiştilor din generaţia dumneavoastră? Ca experienţă de viaţă, cu trăiri pe care nu le mai distilează în niciun cântec nou? Rămân, pur şi simplu. Chiar dacă ştiu şi simt, se mulţumesc cu vechiturile.

Adrian Ivaniţchi: Da, exact asta e, dar nu „gura plină tace”, buzunaru-i plin şi gura tace. Adică se crează puţin, e adevărat, dar mai sunt, mai apar. Uite, Nicu Alifantis a scos „Cântece de şemineu”, dar care-i aşa…

Lucia Mărginean: Un pic în joacă.

Adrian Ivaniţchi: Da şi nişte chestii foarte banale. Bun. Dar mai scoate Ducu, mai scoate câte una, mai …

Lucia Mărginean: Adică „reciclează”.

Adrian Ivaniţchi: Nu, nu. Are, are câte-o piesă nouă pe an aşa, dar publicul le vrea tot pe-alea vechi.

Lucia Mărginean: Dar de ce? Pentru că nici artiştii nu încearcă încet-încet să pună în porţie câte o piesă nouă.

Adrian Ivaniţchi: Nu, dar adevărul e că publicul vrea să asculte ceea ce ştie.

Lucia Mărginean: Vrea să retrăiască…

Adrian Ivaniţchi: Da, asta s-a văzut în multe locuri. Tot piesele vechi au cel mai mare succes.

Lucia Mărginean: Dar cum se face, de exemplu, că în afară publicul abia aşteaptă să asculte, de pildă, ultimul album al lui Whitesnake, ultimul album al lui cutare?

Adrian Ivaniţchi: Da, dar uite de exemplu Bob Dylan cum a fost receptat în România? A zis publicul: „Ce mă, aia-i muzică? Ce-o cântat ăla? Şi-a bătut joc de noi!”

Lucia Mărginean: Pentru că nu suntem educaţi.

Adrian Ivaniţchi: Pentru că noi cântam „Blowing in the wind” şi astea, nu?

Lucia Mărginean: Da, pentru că nu avem educaţia de a primi un produs nou.

Adrian Ivaniţchi: El a cântat ce cântă acum. A, păcat că n-a fost pe vremea când le cânta pe alea pe care le ştim. Dar el acuma, când are un turneu nou, nu-şi schimbă repertoriul pentru că vine în România unde nu a mai fost niciodată.

Lucia Mărginean: El este cel de acum.

Adrian Ivaniţchi: Da, dar foarte mulţi au fost dezamăgiţi.

Lucia Mărginean: Păi şi eu am fost. Pentru că ce am auzit acolo mi s-a părut mai mult Tom Waits decât Bod Dylan. Dar poate şi asta tot dintr-o needucaţie vine… Ce muzică ascultaţi acasă?

Adrian Ivaniţchi: Eu cel mai mult ascult radio. Radio ascult de dimineaţa până seara.

Lucia Mărginean: De ce? Din comoditate?

Adrian Ivaniţchi: Nu, nu. Sunt câteva emisiuni pe care le ascult. De exemplu, emisiunea lui Tudor Runcanu de la Radio Cluj, „Azilul de noapte”. Mai este o emisiune foarte bună marţea, pe Radio România Actualităţi, tot de noapte şi aia, de la 12 la 2 noaptea. Mai ascult emisiunile de folk ale lui Săsărman sau Mihai Cosmin Popescu. Ascult radio, nu din comoditate, ci fiindcă eu îl ascult toată noaptea, la mine radio merge încontinuu. Dar Radio România Actualităţi are cele mai multe informaţii şi muzică relativ bună, mai cade şi câte un cântec folk pe acolo. În rest, numai dance-uri şi hip hop-uri şi de-astea.

Lucia Mărginean: Care-i paradisul şi cât vă mai amintiţi din el?

Adrian Ivaniţchi: Îmi amintesc destul de mult din el. Din păcate, am o mică spaimă de vârstă şi de ce se va întâmpla de acum încolo. Nu ştiu cât de mult voi mai fi, nici nu o duc bine; pe vremea aia chiar nu-mi păsa prea mult de bani. Aveam şi servici, câştigam bine, câştigam din cântări. Când am fost cu Cenaclul chiar am câştigat foarte bine. În perioada de sfârşit, că la început am cântat gratis în Cenaclu, dar ulterior au venit banii, din ce în ce mai mulţi. Şi plus că nu aveam griji. Acum grijile sunt foarte mari, părinţii mei sunt în vârstă, trebuie să-i ajut, să fiu lângă ei…

Nu mai e lumea aia liniştită şi fără griji de atunci când cântam la chitară, pe urmă mergeam jucam un basket, mergeam la tenis, la ştrand, mai citeam, mai scriam ceva. Citeam foarte mult. La televizor nu prea aveai prea multe de văzut (deşi a fost o perioadă când Televiziunea Română era foarte bună, prin anii ‘80-’82, după aia a început să se strice, dar a fost o televiziune bună). Aşa că îmi aduc aminte foarte bine de vremea aia, eram fără griji şi eram şi tineri.

Lucia Mărginean: Pe cine pariaţi din muzica tânără folk şi de ce?

Adrian Ivaniţchi: Paul Arva de la Iaşi, Jul Baldovin. Îmi place Maria Magdalena Dănăilă. Mai sunt, din generaţia de mijloc, care nici ea nu s-a afirmat foarte mult…

Lucia Mărginean: Olăraşu…

Adrian Ivaniţchi: Da, Olăraşu, dar mai sunt. Mai e Cristian Buică, Vasile Mardare de la Timişoara, Dan Vană, din Calafat, Adi Beznă din Piatra Neamţ, Cristi Corcioveanu din Tecuci. Sunt oameni care cântă chiar foarte bine şi spun lucruri frumoase.

Lucia Mărginean Vă mulţumim frumos pentru acest interviu!

“Eu unul, când mă gândesc la viitorul muzicii folk, parcă-mi vine să spun: hai, pleacă înainte să-ncep să plâng!”  (Mircea Rusu)

Cunoscut publicului larg datorită piesei „Omu’ bun şi pomu’ copt”, Mircea Rusu este un artist interesant, cu o activitate muzicală mai diversă decât s-ar aştepta cei care-i cunosc doar hit-ul ce a spart la un moment dat topurile româneşti.

Compozitor, interpret şi textier, Mircea Rusu este unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei sale. A debutat în folk, a cântat în trupa Compact (Cluj), a ajuns la un moment dat pe culmile succesului, pentru ca apoi să se retragă o vreme din viaţa concertistică.

Celor care i-au lipt eticheta  „Omu’ bun şi pomu’ copt” le recomand să asculte cel mai recent disc al său, „Lumea de rouă” (dedicat memoriei lui Adrian Pintea) lansat în vara anului trecut. Vor găsi acolo un alt Mircea Rusu decât cel pe care credeau că-l ştiu.

În ultimul timp l-am văzut pe scenă acompaniat de nume tinere ale muzicii româneşti (Alexandra Ungureanu, Raul Kusak, Paul Arva), iar în viitorul apropiat artistul ne pregăteşte noi surprize discografice.

Despre acestea, dar mai ales despre starea generală a folkului am vorbit cu el în următorul interviu:

Alina Ioana Deac: Citeam pe blogul tău că vei lansa în această toamnă un nou material discografic. Poţi să-mi spui mai multe? Va menţine acesta pregnanta influenţă folclorică, cea care te-a individualizat şi te-a făcut celebru?

Mircea Rusu: Da, am anunţat pe blog această lansare, dar între timp mi-a venit alt gând. S-a întâmplat să adun atât de multe cântece, încât mă-mpiedic de ele la tot pasul, aşa că le-am împarţit în patru materiale discografice distincte, astfel încât vom lansa: un disc folk, unul de inspiraţie folclorică, unul cu piesele mele cântate de Alexandra Ungureanu şi, în sfârşit, unul căruia i-am zis: ATENTIE! FRACTURĂ DE SUFLET. Le vom lansa deodată pe piaţă, sfidând cu entuziasm imperiul comic al marketingului din show-bizz-ul nostru cel de toate zilele.

AID: În ultima perioadă ai apărut pe scenă alături de tineri muzicieni precum Alexandra Ungureanu, Raul Kusak sau Paul Arva. Cum s-a ajuns la această formulă?

M.R: E o formulă lejeră, reconfortantă, în care mă simt foarte bine şi-mi face mare plăcere să cânt. Ne-am găsit aşa, firesc, cu câteva vorbe la telefon şi apoi la repetiţii.

AID: Crezi în tânăra generaţie (folk în special)? Există talente reale, capabile să revigoreze genul?

M.R: Cât de mult mi-ar fi plăcut să spun cu inima împăcată: da! am încredere! Din păcate nu numai că nu pot spune aşa ceva, dar nu ştiu să existe coagulată o generaţie tânără de folkişti. Nici măcar generaţia mea nu înseamnă mare lucru, sau oricum extrem de puţin, încât să conteze cu adevărat în competiţia nemiloasă cu timpul. Folkul se află foarte aproape de ora închiderii, din păcate. Generaţia lui de aur îl mai poartă cu întreaga lui semnificaţie, în fond şi formă. Nu mai dau nume, pentru a o feri de un grad şi aşa ridicat de uzură. În rest, sau imediat în spatele ei, ici-colo câte-un cântec frumos, bine închegat în fond şi formă, ca nişte steaguri rupte si triste, tocmai pentru ca nu duc nicăieri.

AID: Cam în acelaşi sens, Horia Stoicanu afirma într-un interviu luat de mine că „folkul e pe catafalc”, titlu ce a stârnit mare vânzoleală. Să fie chiar aşa?

M.R: Am citit interviul cu pricina. Întâi de toate vreau să atrag atenţia asupra unui fapt esenţial pentru orice demers: buna credinţă şi intenţie de care n-am nici cel mai mic motiv sa mă-ndoiesc. De-aici încolo pornind, descopăr cu uşurinţă câtă amară dreptate are Horia şi cat de îngăduitor (din dragoste pentru folk) este. A încercat să deschidă uşile închise şi prăfuite ale genului în cauză, să incite la dezbatere, meditaţie, acţiune, să facă aerul să zbârnaie de idei constructive, să adune şi nu să risipeasca. Sigur, unele lucruri nu sunt tocmai confortabile, dar poate prea ar fi viaţa nedreaptă să nu fie spuse, din moment ce ştim cu toţii că există şi sunt parte din zbuciumata istorie a folkului.

Nu în ultimul rând, ba chiar în prima linie, salut forţa morală a acestui mare artist român, străin de orice compromis, ceea ce-i dă, iată, libertatea exprimării, lejeritatea de invidiat a unuia ce nu datorează nimănui nimic. Ne place sau nu (şi mie unuia îmi place), singura cale e îndărăt în noi, acolo unde s-au frânt liniile de forţă şi rezistenţă, acolo unde am trădat adevarul nostru, acolo unde am premeditat succesul, unde am mizat pe aplauze şi urale, glorie şi bani.

Horia Stoicanu ştie că a fi artist e o chestiune personală care există în cu totul altă dimensiune decât adulaţia de moment a unui public debusolat. Parte dintr-o generatie de excepţie, Horia nu numai că pune degetul pe rană când ne spune ca “folkul e pe catafalc”,  dar ne-aduce şi mireasma unei frăţietăţi pierdute. Eu unul, când mă gândesc la viitorul muzicii folk, parcă-mi vine să spun: hai, pleacă înainte să-ncep să plâng !

www.youtube.com/watch?v=NlG71W7Fz10

Mircea Rusu Band -- Viata va merge-nainte

Mircea Rusu -- Cantec pentru Nicu Vladimir

P

În lumea muzicală românească, şi în cea a folkului în special, Teodora Ionescu este un reprezentant important al acestei categorii, considerată între oamenii din breaslă drept o adevărată „enciclopedie de folk” .

Unul dintre cei mai vechi oameni din echipa Radio Bucureşti, Teodora Ionescu a fost, timp de şase ani, realizator al emisiunii „Folk pur şi simplu”, reper important în presa de specialitate.

A intrat în contact cu fenomenul folk încă de la începuturi şi i-a urmărit atent evoluţia (un articol interesant  în acest sens găsiţi aici). A realizat interviuri cu multe nume importante ale genului (câteva dintre acestea le puteţi găsţi online aici), iar pe viitor promite să le adune pe toate într-o carte. În continuare, o puteţi asculta la Radio Bucreşti cu emisiunile „Nopţi Rokmantice”, „2 X 60 plus TEA” şi “98,3 Hituri Româneşti” .

Alina Ioana Deac: Sunteţi în branşă de la începuturi, cum era folkul pe atunci? Mai are genul azi ceva din spiritul iniţial?

Teodora Ionescu: Vreau să fac de la început o precizare: şi “la radio” şi acum şi întotdeauna am vorbit despre muzică (inclusiv despre genul folk) în calitate de ascultător. Poate mai experimentat, “profesionist”, dacă vrei, dar DOAR un ascultător. Nu am cântat (spre bucuria prietenilor), şi nici nu am făcut – instituţional – muzică, aşa că părerile mele… Sigur, am trecut de stadiul “îmi place / nu-mi place”, drept care încerc să şi concretizez în cuvinte argumentele pro sau contra.

Mişcarea, genul folk de pe la noi, după părerea mea, nu prea are legătură cu ceea ce însemna el (ea) dincolo, la Americuţa. Acolo, la mama ei, muzica asta era asimilată cu cântecul protestatar. Da? Ori, iartă-mă, înainte de ‘89, nu prea aveau tupeul să protesteze tinerii noştri “rebeli”. După părerea mea, singurii protestatari autentici au fost Valeriu Sterian, Nicu Vladimir şi Mircea Florian. Că mai erau şi cei care protestau – vezi doamne! – “cu voie de la stăpânire”, ok, dar ei nu erau decât instrumentele prin care regimul putea oricând să demonstreze că este unul democratic şi că nu-i nici o problemă să te iei de el.

Una dintre puţinele direcţii în care se putea dezvolta folk-ul românesc era aceea a poeziilor, textelor consacrate. Explicaţia este simplă: dacă foloseai un text publicat, era clar că trecuse de cenzură, deci n-aveai nici o treabă cu el. Din povestea asta, partea bună a fost că, dacă te interesa sau dacă măcar erai un om curios, putea fi începutul (sau completarea) unui bagaj cultural. Ce vreau să spun este că ascultai (să zicem) o piesă pe versuri de Nichita, îţi plăcea cântecul şi poate dădeai şi pe la bibliotecă (sau librărie) ca să citeşti un volum întreg.

Astăzi, în marea lor majoritate cântăreţii tineri îşi fac singuri textele, ceea ce (iertată fie-mi observaţia de om bătrân!) nu este în avantajul lor. Nu ştiu să-şi “împacheteze” mesajul (dacă îl au!) în aşa fel încât el să “mă străbată”. Mulţi dintre ei n-au citit destul ca să ridice pretenţii cu propriile lor creaţii. Ar trebui să fie în primul rând (cred eu) nişte iubitori şi nişte fini citititori de poezie. Uite-te la Horia Stoicanu. Îşi scrie textele dar, crede-mă, a “mâncat” câteva biblioteci şi asta se simte în poveştile pe care le spune prin cântece. Pe de altă parte şi exemplul Alifantis mi se pare edificator, dar în sens contrar. A se observa modul atent şi gustul lui în alegerea textelor. Sigur, a scris şi el câteva, dar nu a insistat pe latura asta.

A.I.D: Când vine vorba despre ce a însemnat Cenaclul Flacăra în evoluţia folkului, părerile sunt împărţite. Dumneavoastră ce credeţi? A făcut acesta un mare bine genului, sau, dimpotrivă, a fost doar o diversiune politică ce a dăunat grav dezvoltării fenomenului?

T.I.: Recunosc (şi îmi asum asta) am fost fan Cenaclul Flacara. Asta pâna în momentul în care valoarea (culturală, estetică – cum vrei s-o iei) a început să fie înlocuită de propagandă. Sigur, nu spun nici o noutate. Pentru mine semnalul schimbării de macaz a fost în momentul în care au început să ni se comande (nouă, celor din sală) trăirile pe care ar fi trebuit să le avem în următoarele minute. Replici de genul “să ne ridicăm în picioare şi să cântăm cu toţii…” sau altele în acelaşi registru veneau tot mai des de pe scenă. Ori, iartă-mă, da’ programul mi-l fac singură! A, dacă vrei să fac aşa cum vrei tu, să simt cum vrei tu, adu-mă în respectiva stare. Convinge-mă, nu-mi da ordine.

În altă ordine de idei, îmi aduc aminte că Valeriu Sterian îmi spunea odată că Cenaclul Flacăra a funcţionat ca un fel de catalizator, în sensul că beneficiind de o mare expunere la public, artiştii care îl compuneau au devenit mult mai repede cunoscuţi, dar că şi fără ar fi ajuns la aceiaşi notorietate, ce-i drept, în timp mai îndelungat. Deci, concluzia lui era că, mai devreme sau mai târziu, talentul (sau valoarea) iese la iveală oricum. Cred că avea dreptate.

A.I.D: Într-un interviu luat de mine, Horia Stoicanu spunea că “folkul e pe catafalc”, că apelându-se la compromisuri de dragul celebrităţii, genul a alunecat în divertisment, a “eşuat în derizoriu”. Afirmaţia sa a stârnit mare tărăboi. Dumneavoastră ce credeţi? Este folkul pe ducă sau, dimpotrivă, renaşte?

T.I.: Hai să nu fiu aşa de pesimistă. I-adevărat, este destulă superficialitate în ceea ce aud şi văd. Dar, dacă ne gândim că, la vremea lor, Mozart sau Strauss erau consideraţi drept compozitori de muzică de divertisment … Ceea ce mă bucură sincer este să descopăr la “ăştia mici” autenticitatea şi bucuria de a împărtăşi (de pe scenă) ceea ce simt. Mă uit cu tandreţe la ei …

A.I.D: Care ar fi, după dumneavoastră, numele cele mai promiţătoare ale noii generaţii?

T.I.:Bine spus “promiţătoare”. De la “promisiune”, “tânără mlădiţă”, “speranţă”, etc, la confirmare, e drum lung. E foarte greu de spus. Nu pentru că ar fi prea mulţi (din păcate!), ci pentru că am rezerve în raport cu evoluţia lor ulterioară. Mi-e teamă să nu dezamăgească. Aşa, de “plăcut” îmi plac câţva. Lasă-mă să fiu rea şi să nu pun degetul pe nimeni.

A.I.D: Se zvoneşte că lucraţi la o carte despre folkul românesc. Puteţi să-mi spuneţi mai multe despre aceasta? Cam pe când ne vom putea bucura de ea?

T.I.: “Se zvonise prin ziare…”

Ca să mă dau “preţioasă ridicolă” răspund aşa: vezi tu Alina, ceea ce mi se întâmplă zi de zi se cheamă că este un fenomen în plină desfăşurare. Muzica folk face şi ea parte din acest conglomerat, deci nu pot trage linie dedesubt ca să fac adunarea, vom putea să avem o privire cât de cât de ansamblu abia după finalizarea lui, care va fi… niciodată.

Acuma, serios vorbind, nu este o carte despre istoria folk-ului românesc, nu este un dicţionar sau un alt instrument de lucru de acest gen, ci o carte de interviuri cu un aparat bio-discografic alăturat. Ei, asta implică o documentare mai specială, (nu de pe site-uri pentru că nu prea au informaţii detaliate) drept care… e de muncă… Şi mai e ceva: nu am ieşit încă la pensie, aşa că până atunci mai completez seria de interviuri… deci peste câţiva ani … mă apuc să finalizez “opera” în linişte, că tot nu o să mai am altă preocupare…

Miragecj

Maria Gheorghiu: Din punctul meu de vedere, fiecare are o altă percepţie asupra genului, este foarte clar. Cred eu că folkul are o plajă foarte largă, pentru că azi folkul nu mai înseamnă ce însemna în anii ’70, cântecul de protest. Aşa se şi numea de fapt, era protest song-ul, cel care vorbea despre nedreptăţile sociale, despre necesitatea de a lupta împotriva războiului prin cântec şi aşa mai departe. Să nu uităm că folkul s-a opus războiului din Vietnam la vremea respectivă şi s-a asociat şi cu mişcările sociale din perioada aia, cu cele comuniste, pentru că ştim cu toţii că înşişi Joan Baez şi Bob Dylan erau afiliaţi Partidului Comunist de acolo. Asta este. Dar existau nişte idealuri acolo. E adevărat, lucrurile s-au disipat între timp. Din punctul meu de vedere, pentru că există foarte multe subgenuri, folkul este acea muzică ce este capabilă să-ţi creeze o stare, să-ţi inducă o stare, să te ţintuiască pe scaun, să asculţi, să vezi poezia de dincolo de cuvânt.

Miragecj: Aici vă contrazic, pentru că şi rock-ul îţi oferă acelaşi lucru!

Maria Gheorghiu: Da, dar nu mă contrazici deloc, pentru că rock-ul şi folkul sunt strâns legate.

Miragecj: Aşa putem intra şi în blues şi poate şi în jazz şi până la urmă… Folkul nu are o identitate  foarte bine definită. Practic, din folk s-a plecat.

Maria Gheorghiu: Da, da. În acelaşi timp, există mai multe subgenuri, folk-blues, există chiar şi acel gen, îmi place mie să-i zic “folk de cameră” şi mai există ce fac cei de la Cantos, care e clar, au ceva aparte. Mie îmi plac foarte mult Cantos, sunt extraordinari.

Miragecj: Şi nouă.

Maria Gheorghiu: Mai este ceea ce fac cei de la Ţapinarii, folk alternativ, mai e ceea ce cum s-a autointitulat Dani Făt, “punk-folk”.

Miragecj: Folkul nu mai înseamnă omul cu chitara ?

Maria Gheorghiu: La baza este omul cu chitara, pentru că o piesă folk bună poţi s-o asculţi numai cu voce şi chitară. Există şi varianta îmbrăcată, care poate să placă sau să nu placă, dar un cântec îmbrăcat, cu orchestraţie, dacă nu este foarte bun, dacă îl cânţi numai cu voce şi chitară, nu-ţi spune nimic, pentru că acolo este doar partea de orchestraţie cea care spune mult.

Miragecj: Eu zic că am discutat suficient de mult despre folk, încă n-am lămurit problema ce înseamnă folkul, dar o să mai revenim.

Maria Gheorghiu: Eu ţi-am spus, pentru mine este o stare şi starea asta poate să aibă multe nuanţe, pentru că poate să fie o stare de revoltă, o stare de graţie, o stare de bucurie şi bucuria poate fi cântată în folk.

Miragecj: Noi preferăm “tăiatul venelor” !

Maria Gheorghiu: Şi există chestia cu “tăiatul venelor”, de care n-o să scăpăm în veci !

Miragecj: Suntem români, asta este! Să trecem într-o altă latură: sunteţi şi om de presă, aveţi şi-o emisiune de televiziune şi-o emisiune la radio. Cum se împacă cele două cariere, cea de artist vs cea de om de presă? Mă gândesc acum din perspectiva jurnalistului, care, în primul rând, trebuie să fie obiectiv, dar şi critic, iar pentru dumneavoastră a fi critic înseamnă să vă criticaţi colegii.

Maria Gheorghiu: Da, recunosc că aici am lăsat puţin garda jos, tocmai în ideea de a promova mai mult genul. Nu ştiu dacă fac bine, încă îmi pun întrebarea dacă n-ar fi trebuit să fiu puţin mai exigentă, dar din nevoia de a lăsa cât mai mult spaţiu de desfăşurare genului, am acceptat chiar şi ce n-am crezut că e ceea ce trebuie. Şi să-ţi zic de ce am făcut chestia asta: pentru că, ţi-am mai spus puţin mai devreme, un adevărat folkist nu se coace, nu dă şi ajunge la maturitate artistică după mulţi ani. Într-un fel, e nevoie de foarte multe lucruri: trebuie să cunoşti foarte bine instrumentul, să cunoşti foarte bine compoziţia, să ai habar de poezie şi să simţi poezia şi toate astea să ai capacitatea de a le ambala în aşa fel încât să placă. Pentru că de multe ori găseşti un text foarte bun şi apreciezi cântecul respectiv doar pentru că are textul bun, muzica nu-l ajută foarte mult.

Miragecj: Nichita Stănescu a spus o chestie genială legată de poezie şi muzică: “Poeziile foarte bune compuse pe o linie melodică proastă se uită iute odată cu linia melodică. Pe când o poezie proastă pusă pe o linie melodică bună rămâne în memorie.”

Maria Gheorghiu: Ei, în privinţa asta, daţi-mi voie să vă fac o mică paranteză: eu, aşa sunt construită, am avut mereu nevoie de confirmări. Până când să fiu eu convinsă că am ceva de spus, am avut nevoie de confirmarea celorlalţi. Ştii care-a fost prima confirmare pe care-am primit-o? A venit de la poetul Ioan Chichere din Reşita, cu care-am avut multe texte. Mă rog, a rămas Floare de vârtej, dar există Drumul Damascului, există În timp ce adaugi sânge păpuşilor şi aşa mai departe. A venit la mine după ce-am scris Drumul Damascului şi mi-a zis: “Îţi mulţumesc, Maria, că m-ai ajutat să-mi înţeleg poezia!”. Asta este pariul câştigat cu folkul, faptul c-ai reuşit să scoţi la lumină altceva decât poate chiar şi-a imaginat poetul la momentul respectiv, să-i dai starea necesară. Şi nu a fost singurul Ioan Chichere, Vasile Tărăţeanu de la Cernăuţi a făcut acelaşi lucru după ce am scris cântecul Stare.

Miragecj: Să revenim puţin la întrebarea iniţială: deci preferaţi să nu criticaţi, doar să promovaţi!?

Maria Gheorghiu: Să promovez, pentru că la urmă lucrurile se cern.

Miragecj: Da, dar să zicem… Eu sunt un ascultător de folk cunoscător, m-am interesat, chiar dacă n-am crescut cu folkul, m-am interesat şi cunosc fenomenul, dar pentru un om care ajunge prima dată la folk şi vede ceva, să zicem, mai puţin profesionist, nu şi-ar putea crea o părere greşită despre folk, având în vedere că există nişte nume în folk a căror valoare e certă, cum e Nicu Alifantis sau  Mircea Baniciu, care chiar cântă şi cântă bine, de ani şi ani?

Maria Gheorghiu: La urma urmei, cred că şi asta ţine de gust şi fiecare rezonează la ceva, iar rezonanţa cred că ţine de sufletul fiecăruia. Chiar şi acum şi numele astea mari, ştim cu siguranţă cine este Alifantis, cine este Baniciu, cine este Şeicaru sau Hruşcă, cine este Ducu Bertzi şi aşa mai departe. Fiecare dintre ei are un culoar şi un public, oamenii ăia vibrează la ceea ce cântă ei. Oamenii ăia s-ar putea să nu-l placă pe Nicu Alifantis, pentru că asta ţine de gust, n-ai ce să faci.

Miragecj: Ţine de gust, dar totuşi o valoare este recunoscută de majoritatea.

Maria Gheorghiu: Valoarea răzbate, ceilalţi se duc la fund, este clar. Eu nu-mi aduc aminte să fi rezistat acolo sus şi să aibă concerte un om care să nu aibă deloc valoare. Dacă tu ştii, contrazice-mă!

Miragecj:  În particular!  Eu sunt mai critică de felul meu!

Maria Gheorghiu: Şi eu, prin natura mea, sunt de asemenea critică, mai mult cu mine. Am dat şi credit, dar, în acelaşi timp, după un timp le-am şi spus celor cărora le-am dat credit şi n-au meritat, mi-am putut pemite mai târziu să le spun: “Vezi că asta nu-i bine, asta nu-i bine!”. Şi am câştigat câteva pariuri.

Miragecj: O ultimă întrebare, legată de Folk You: am văzut că şi anul acesta veţi fi prezentă şi pe lângă majoritatea artiştilor, mai mult sau mai puţin importanţi din folk (că există şi nume total neimportante şi din punctul meu de vedere nu au ce căuta acolo), vor fi prezente şi trupe din rock, ca Iris, Celelalte Cuvinte, Compact, chiar şi Vama. Ce părere aveţi, e benefică pentru folk această deschidere spre alte genuri? Totuşi rockul are o altă rezonanţă.

Maria Gheorghiu: Aşa e, mă uitam că nu e numai rock.

Miragecj: E şi pop, ceea ce e şi mai trist!

Maria Gheorghiu: Mă rog, n-am cum să comentez, pentru că asta este viziunea conceptului lui Marius Tucă şi anul ăsta Folk You este integrat în “Mişcarea de Rezistenţă”.

Miragecj: Dar e benefic pentru folk? Este totuşi cel mai mare festival de gen.

Maria Gheorghiu: Sincer, nici eu n-am fost foarte încântată de idee, n-am înţeles-o.

Miragecj: Eu practic aşa văd lucrurile: decât să investeşti o sumă de bani în nişte trupe rock bătrâne, deşi sunt ascultătoare de rock şi iubesc Iris mult …

Maria Gheorghiu: Eu mi-am dorit foarte mult să fie acolo Celelalte Cuvinte, pentru că sunt foarte aproape de folk şi mă bucur că ei cântă chiar în seara în care cânt eu.

Miragecj: Au câteva piese, dar au şi zdrăngănelele lor. Dar mă gândesc că banii respectivi mai bine ar fi fost investiţi în folk, pentru că tot promovăm folkul.

Maria Gheorghiu: N-am ce să spun, pentru că, din păcate, sunt şi eu la capitolul ăsta tot un simplu…

Miragecj: Mă interesa doar o părere şi deja părerile merg spre această direcţie, sperăm că totuşi Folk You va rămâne al folkului.

Maria Gheorghiu: Da, ar fi bine să rămână la ideea care a fost gândită la început cu Florian Pittis.

Miragecj: Parcă un pic ne pierdem spre alte direcţii.

Maria Gheorghiu: Se diluează. E posibil să se dilueze în toată povestea asta.

Miragecj: Ar pierde folkul.

Maria Gheorghiu: Cine ştie, e posibil însă să şi câştige, gândeşte-te şi aşa! Hai să gândim şi altfel, pentru că rockul are un alt public. Cine ştie, poate că este posibil să convingi şi lumea din zona rockului să vină către folk.

Miragecj: E o ipoteză…

Maria Gheorghiu: Înainte, îmi aduc aminte că totuşi concertele de folk şi rock se făceau împreună, exista câte un folkist care cânta în deschiderea unei trupe rock. Se întâmplau chestiile astea înainte, nu ştiu dacă voi le ştiţi. Chiar Vintilă cânta în deschidere folk, Baniciu, Mircea Rusu, Şeicaru, Alifantis face şi el combinaţii. Uite, gândeşte-te că Vali Sterian în momentul în care a cântat cu Compania de Sunet, făcea folk-rock.

Miragecj: Păi nici Dylan nu mai face folk de 40 de ani.

Maria Gheorghiu: O, dar eu am fost foarte dezamăgită de concertul lui Dylan. Ăla n-a fost Dylan-ul pe care-l vroiam. N-am vrut să-l aud cu asta. Pentru noi, Dylan înseamnă piesele alea de început.

Miragecj: Eu zic să incheiem aici . Vă mulţumim mult pentru interviu şi ne vedem la Folk You!

La sfârşitul primei părţi a interviului veţi găsi o galerie foto de la concertul susţinut la Cluj-Napoca de Maria Gheorghiu, de data aceasta în clubul Maestro English Pub, cu un sunet mult mai bun decât data trecută, cu un public numeros, dar uşor cam gălăgios. Nu mai lungesc vorba, vă las să citiţi.

Miragecj: În primul rând, vă mulţumim foarte mult pentru timpul acordat!

Maria Gheorghiu: Eu vă mulţumesc că aţi venit, pentru că dacă voi nu veneaţi, eu cântam la pereţi, clar! Alta e satisfacţia când vezi că lumea vine şi că nu e în zadar ce faci.

Miragecj: Clubul e încă la început şi probabil lumea nu e obişnuită cu ideea de a asculta şi de a nu vorbi.

Maria Gheorghiu: Da, da. Altfel, a fost chiar foarte bine. Deci eu m-am simţit foarte bine. Ăsta a fost şi motivul pentru care am renunţat la un moment dat la anumite cântece, hai să-i zicem “mai cu cârlig” şi am mers şi pe testări, pe piese pe care nu le cânt întotdeauna.

Miragecj: Am auzit noi că s-ar zvoni că în curând veţi lansa un nou album.

Maria Gheorghiu: Da, e gata albumul, l-am scos din studio, am reuşit în sfârşit să fac rost de bani să-l scot din studio.

Miragecj: Şi ne puteţi spune mai multe despre el? Cum se numeşte?

Maria Gheorghiu: Da, în primul rând că este un album conceptual. Se numeşte “Curcubeu”, am pornit de la cântecul Curcubeu şi mi-am construit pe el toată povestea. Este chiar o poveste. L-am invitat şi pe Eusebiu Ştefănescu pe album, recită câteva poeme care se înlănţuiesc frumos, pentru că ideea de curcubeu este una foarte amplă, are foarte multe semnificaţii şi am încercat să pătrund în unele dintre ele. Aşa am putut să pun pe album şi Aripi de drum şi Adună-mi, mamă, umbra cu lopata, pentru că ele sunt cele care fac legătura, curcubeul se spune că este cel care face legătura între lumea celor vii şi lumea celor morţi, că el ar fi podul pe care sufletele celor dispăruţi ajung la Dumnezeu, este scara pe care o urcă spre Dumnezeu. Curcubeul este cel care face legătura între cer şi pământ, de-aia apare în curcubeu şi clepsidra.

Miragecj: Cine a realizat coperta?

Maria Gheorghiu: Bobby Popescu, el mi-a făcut coperta.

Miragecj: Câte melodii cuprinde albumul?

Maria Gheorghiu: Iniţial am mers pe ideea de 7, pentru că sunt 7 culori ale curcubeului, 7 este cifra magică, sunt cei 7 arhangheli, fiecărei culori îi corespunde un anumit arhanghel şi o anumită stare de emoţie. Poemele sunt de asemenea legate toate.

Miragecj: Şi versurile de cine sunt scrise? Diverşi poeţi?

Maria Gheorghiu: Unele sunt poeziile mele. Pe lângă asta, mai este Octavian Paler, recitat şi cântat, e Miron Manega şi recitat şi cântat, un Dinu Olăraşu. Şi un prieten care-a scris numai pentru mine, un poet mai puţin cunoscut, se numeşte Andrei Radu, cel care m-a ajutat la Halta nebunilor fericiţi. Restul sunt textele mele.

Miragecj: Este o producţie independentă? Pentru că am văzut că, mai nou, se poartă în folk producţiile independente.

Maria Gheorghiu: Nu, cu Intercontul o să scot. Şi eu, la urma urmei, aşa am vrut să merg, dar până la urmă m-a preluat Intercontul. Este casa mea de discuri, cea la care am scos mereu şi chiar dacă este o perioadă de austeritate maximă, în care majoritatea caselor de discuri se cam închid, m-am bucurat că Intercontul vrea să scoată albumul ăsta.

Miragecj: Şi cumva legat de prima întrebare, ştiu că precedentul album, “Timp netrăit” a fost lansat acum 6 ani, din punctul meu de vedere o pauză discografică puţin cam mare.

Maria Gheorghiu: Cam mare, e adevărat, pentru că,  nu mi-e ruşine să recunosc, toată povestea asta cu album nou se leagă de bani, pentru că producţia unui material discografic înseamnă mulţi bani, chiar foarte mulţi. Şi dacă nu i-am avut puşi deoparte… Material există, deci am şi acum material. Pe discul ăsta nu sunt toate piesele noi pe care aş fi vrut să le pun pe un disc.

Miragecj: Deci doar problema financiară v-a oprit să…

Maria Gheorghiu: Da, pentru că piese noi sunt multe, am în continuare piese pentru aproape 3 albume.

Miragecj: Observ problema asta în folk cam des.

Maria Gheorghiu: Asta este, pentru că noi nu cântăm neapărat pentru bani şi nu facem din asta un business, cum fac alţii.

Miragecj: Acum să ajungem puţin la folk. Noi suntem o revistă dedicată fenomenului şi ne interesează evoluţia lui.

Maria Gheorghiu: Dar ştiţi că şi pentru mine reprezintă un instrument? Voi habar n-aveţi că eu mă folosesc de voi pentru emisiunile mele şi de la radio şi de la televiziune, că de la voi aflu.

Miragecj:  Într-un recent interviu, Horia Stoicanu afirma că folkul este pe catafalc, cumva picat în derizoriu. Folkul a ajuns o glumă proastă, cam aşa am înţeles eu. Cum comentaţi acest lucru?

Maria Gheorghiu: Cum să spun, Horia Stoicanu are şi nu are dreptate.

Miragecj: Are din ce punct şi n-are din ce punct de vedere?

Maria Gheorghiu: Are, pentru că, într-adevăr, există şi folk, aşa cum spunea el, căzut în derizoriu. Dar mai există şi folk care mai are ceva de spus. Întotdeauna a existat şi, şi. Să ne-aducem aminte că şi la început a existat o sită care a cernut folkul bun de folkul mai puţin bun sau de cel prost, pentru că şi în perioada Cenaclului Flacăra a existat folk prost şi chiar mult înainte. Dacă stăm să-i adunăm pe toţi cei care au încercat să intre în genul ăsta, sunt sute, sute de folkişti în ţară. N-au rezistat tocmai din cauza asta, pentru că n-au avut nimic de spus sau au avut lucrurile exact aşa cum spunea Horia Stoicanu, duceau folkul în derizoriu. Acum am să-mi fac şi eu mea culpa, pentru că asta este, a existat o anumită perioadă în viaţa mea artistică în care şi eu am făcut compromisuri. Din nevoia de a ieşi puţin în faţă, pentru a-ţi face cunoscută adevărata muzică, trebuia ca lumea să te cunoască şi după ce te cunoştea, puteai să vii să-i aduci şi ceea ce aveai tu mai de valoare, clar, dar trebuia să ştie că exişti, în primul rând. Şi ca să ştie că exişti, trebuia să apari pe sticlă şi trebuia să apari la radio. Ori acolo mereu ni s-a pus în vedere “cântaţi chestii ceva mai la îndemâna tuturor”. Eu am fost chiar acuzată după primul album, “Lacrimi în flăcări”, că ceea ce fac eu se duce într-o zonă prea elitistă şi că publicul meu este unul restrâns şi că dacă vreau ceva mai mult, va trebui să mă adaptez şi cu texte mai uşoare şi cu orchestraţii ceva mai uşoare. Norocul meu însă a fost Vali Sterian, care m-a tras la timp de mânecă şi a zis: “Alo, fata, ai grijă că te duci pe o pantă care nu e aia bună şi dacă te prind că mai apari la televizor cu ce te-am văzut – într-o seară apărusem şi coafată şi nu ştiu cum – te înjur în public!”. Deci ăştia sunt adevăraţii prieteni, cei care nu te lasă să faci compromisuri. A zis: “Tu n-ai nevoie de compromisul ăsta!”. Şi cu toate astea, eu totuşi l-am făcut, într-o anumită perioadă. Nu mi-e ruşine.

Miragecj: Şi v-a ajutat?

Maria Gheorghiu: Da, m-a ajutat, pentru că a fost o perioadă, perioada… Hai să fim foarte clari, eu nu m-am lansat în Cenaclul Flacăra, eu în Cenaclul Flacăra am fost pasageră, am fost în câteva spectacole ale Cenaclului Flacăra şi asta înainte de a se desfiinţa. Eu nu am apucat să-mi fac un nume în perioada aia, pe mine nu m-a lansat Păunescu. E adevărat că a fost prima scenă pe care am cântat. Dacă o să studiaţi arhivele Cenaclului Flacăra, n-o să vedeţi numele Maria Gheorghiu acolo, n-am nici o înregistrare din perioada aia. Eu m-am descurcat singură. După ce am câştigat Festivalul “Om Bun”, am început singură să urc treaptă cu treaptă, nu m-a ajutat nimeni. E adevărat că pentru asta am făcut şi compromisuri, pentru că asta e. La radio se cerea un anumit tip de muzică, la televiziune, pe atunci postul public cerea un anumit tip de piese, pentru că erau emisiunile de divertisment, nu existau emisiuni specializate, mai târziu au apărut şi cele specializate. Doar aşa puteai deschide nişte uşi.

Miragecj: Şi în vremurile actuale, care nici ele nu sunt uşoare, probabil există o mai multă deschidere spre folk, un tânăr ce şanse are?

Maria Gheorghiu: Are mult mai multe decât am avut noi, mult mai multe, pentru că să nu uităm că acum nu mai depindem de televiziuni şi de radiouri, câtă vreme există Internetul. Şansa tinerilor de astăzi se numeşte Internet. Ei nu au voie să facă atâtea compromisuri, nu au dreptul să facă.

Miragecj: Folkul mi se pare un cerc închis. Foarte greu cineva pătrunde, sunt foarte multe prietenii în joc şi sunt foarte multe relaţii. Şi un tânăr pătrunde foarte greu în cercul ăsta.

Maria Gheorghiu: În ceea ce mă priveşte, chiar am conştiinţa cât se poate de curată, pentru că eu, prin toate mijloacele pe care le-am avut la îndemână, am promovat folkul. Chiar şi cel în care n-am crezut 100 %, pentru că am considerat că un tânăr la 17-18 ani încă nu ştie exact ce vrea şi merită o mână de ajutor şi mijloacele necesare. I-am luat să cânte în deschiderea mea în concertele mele. Chiar mi-aduc aminte că şi Alina Manole a venit şi a cântat în deschidere şi Ion Marinescu, pe mulţi i-am adus, pentru că au fost oameni în care am crezut foarte mult şi cred în continuare. I-am adus la radio, am făcut emisiuni cu ei la radio, le-am dat şansa să se exprime şi în emisiunea de televiziune de asemenea i-am adus şi când mi-a stat în putere, când am organizat anumite spectacole, festivaluri, am avut grijă ca pe lângă numele mari, să mai adaug şi unul care e o tânără speranţă, un aspirant la gloria scenei.

Cantafabule: Cum au fost manifestările “Folk fără vârstă”.

Maria Gheorghiu: Da, de asemenea “Folk fără vârstă”, unde am dat credit nelimitat tinerilor şi unii dintre ei chiar au dovedit că au meritat.

Miragecj: Puteţi da nişte nume de folk tânăr bun?

Maria Gheorghiu: Da, Paul Arva, de la Iaşi, cu care am cântat într-o emisiune care se făcea la TVR 2, “Gaz pe folk” şi eu l-am propus. Mi s-a zis:” Ia pe cine vrei din tânăra generaţie” şi bineînţeles că prima mea propunere a fost Paul, pentru că este foarte bun. La fel, este Alina Zaharia, o fată foarte bună.

Miragecj: Da, dar auzim foarte rar de ea. Noi acoperim cam toate concertele din ţară şi recitaluri Alina Zaharia…

Maria Gheorghiu: Nu ştiu ce face. Eu am făcut emisiune integral cu Alina Zaharia.

Miragecj: A fost plecată în Franţa.

Maria Gheorghiu: Mai sunt tineri buni. Mai este Boicu, de la Suceava, pe care l-am avut la “Toamna baladelor”. Foarte bun. Şi chiar folk foarte tânăr, am descoperit un puşti de 10 ani şi am reuşit să fac cu el o emisiune de o oră, pentru că băiatul ăsta ştia foarte bine chitară, cânta 1:1 Clapton, dar nu pentru asta l-am invitat. L-am invitat pentru o compoziţie, la 10 ani a scris un cântec pentru părinţii lui. Vlad Chiurlea, foarte bun, carismatic şi clar. Nu ştiu dacă o să rămână însă în folk, mi-e teamă să nu se ducă spre altceva.

Miragecj: Deci credeţi că folkul are viitor? Are public?

Maria Gheorghiu: Are, iar acum, colindând cu “Folk fără vârstă” prin colegiile bucureştene, gândeşte-te că cel mai greu este să pătrunzi la nivelul ăsta, de elev de liceu, care are la îndemână toate genurile muzicale şi e teribilismul vârstei care duce către alte zone şi către rock şi către house şi către hip-hop şi toate celelalte, care sunt mult mai atractive pentru ei, pentru că frizează mai mult teribilismul decât folkul. Folkul presupune să ai curajul să-ţi expui sufletul.

Miragecj: În acelaşi timp, mai există şi din afară o Tracy Chapman, Jack Johnson, Cat Stevens, e puţin probabil că ei să nu audă. Poate mai puţin Cat Stevens, dar Tracy Chapman sigur ştiu şi probabil şi de-acolo uşor…

Maria Gheorghiu: Da, da, sunt multe nume.

Miragecj: E şi un trend acum, spre sound-ul acustic.

Maria Gheorghiu: Şi bulgarii au barzii lor, nu ştiu dacă ştiţi de barzii bulgari. Mă rog, la ei e o altă chestie, la ei e poezia cântată. Dar între ei există şi folkişti foarte buni. Eu am cântat foarte mult în Franţa şi am colaborat cu artişti francezi şi Franţa de asemenea are folkişti foarte buni.

Miragecj: Până la urmă, ce înseamnă folk?

(pentru a afla ce este folkul  , fiţi pe fază, în curând vom publica partea a doua)

La o poveste cu Maria Gheorghiu (2)

Galerie foto :

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

A fost acolo de la început şi a contribuit, alături de alţi artişti din generaţia sa, la naşterea fenomenului folk românesc. A trecut şi prin cenaclul Flacăra, dar nu a stat mult, nici nu consideră trecerea pe acolo o experienţă cu care să se mândrească.

Apare rar pe scene şi până acum nu a scos un album de autor. În schimb, inspiraţia nu-l părăseşte niciodată, compune mult şi mărturiseşte că se simte cel  mai bine în „cazemata sa”, adică studioul în care crează.

Dintre piesele interpretate de el poate cea mai cunoscută de marele public este „În sala paşilor pierduţi” . A colaborat cu Mircea Vintilă în perioada Pasărea Colibri şi este co-autor al albumelor „Madama de pică” şi „Toţi într-o barcă”.  A scris pentru cunoscutul folkist multe cântece şi versuri devenite celebre („Dragostea e o salată”, „Pe Corso”, „Barca”, „Madama de pică” sunt doar câteva dintre acestea).

Observator atent şi critic al fenomenului folk romanesc, Horia Stoicanu, căci despre el este vorba, este prezent şi în sfera online cu un blog pe care-l puteţi accesa dând un click aici.

Tot cu ajutorul Internetului am purtat cu el şi discuţia de faţă:

Alina Ioana Deac: În discuţiile preliminare, ai insistat ca materialul să poarte acest titlu. De ce? Chiar crezi că genul se stinge ?

Horia Stoicanu: Eh, a venit în primul rând ca o şmecherie gazetărească nostimă, dar ascunde şi un adevăr amar. Din punctul meu de vedere, într-adevăr e pe ducă. Dar asta nu înseamnă dispariţia în neant, ceea ce i-ar da măcar o notă de grandoare, tragism, solemnitate. Pur şi simplu eşuează în divertisment, în derizoriu.

AID: Ca de la unul dintre „părinţii fondatori”, poate cineva ar  aştepta  să ai o atitudine mai blândă. Sentinţa ta cam şochează, unora le poate părea chiar nedreaptă.

HS: Nu e vorba de nedreptate aici, ci de fapte. Genul nu mai impresionează, adică nu mai atinge temeliile sensibilităţii, ci doar amuză şi distrează, ori se complace în voluptatea jelaniei, milei de sine, compasiunii ipocrite.

AID: Totuşi ce să înţeleg prin eşuarea în divertisment ?

HS: E vorba de trădarea esenţei, adica a primatului mesajului. Folkistului îi e indiferent acum dacă spune sau nu ceva, importante sunt aplauzele. Această temenea în faţa preferinţelor îndoielnice ale  „maselor” are drept consecinţă atât disoluţia lui ca factor de cultură, cât şi întunecarea încă mai accentuată a gustului public. S-a trecut deja de multă vreme la meta-folk, forma orchestrată a genului. De ce? Pentru că apelul la minimul efort şi la instinctele primare, care asigură un succes rapid şi sigur (vezi de ex. filmografia americană actuală) a pretins alunecarea spre caracterul dansant. Hipnoza ritmului s-a dovedit suficientă pentru degradarea folkului ca act de cultură. Şi el  a fost, crede-mă, de departe cea mai deşteaptă formă de exprimare a generaţiei mele, în limitele muzicilor lejere, mult superioară în general rockului, a cărui rudă săracă  era considerat.

AID: Are a face asta cu condiţia materială a artistului? Nici voi n-aţi rămas străini de compromisuri.

HS: Ca să răspund mai întâi la zâmbitoarea ta răutate, aş spune ca voi aţi preluat mai înainte de orice compromisurile,  şi abia apoi părţile noastre mai onorabile! Dar, revenind, sigur că situaţia materială este importantă. De ce crezi că sihaştri fac jurământul de sărăcie şi ascultare? Pentru că distanţarea de bunuri, de avere, ca şi uciderea vanităţii, deci a meschinăriei spirituale, le eliberează sufletul. Iar un suflet liber, deratizat, poate vedea în ceilalţi, se poate uni cu ei, le cercetează adâncul. Or asta face şi artistul câtă vreme îşi păstrează curăţenia, ramanând fidel lui însuşi. Îndată ce cedează, lumina se stinge. Ieri, asemenea speciemene se inghesuiau printre turnatori, printre securişti, acum se bulucesc în iudeo-masonerie. Sunt personaje cunoscute, inclusiv în folk.

AID: Multă lume se întreabă de ce nu scoţi  un album personal. Te mulţumesti cu colaborările?

HS: Aici sunt două chestiuni distincte: în primul rând nu caut colaborarea nimănui, ci alţii mă solicită pe mine, şi nu răspund decât în măsura în care am libertate de creaţie deplină. În paranteză fie spus, aş vrea să consemnezi că nu scriu niciodată o linie melodică sau un text de sine stătător pentru altcineva, ci fac toată daravera, vorbe-note, adunată, chiar dacă uneori conced să împart  paternitatea prin declaraţiile la Uniunea Compozitorilor. În al doilea rând, îţi aduc aminte că Socrate a fost dacă nu cel mai mare, oricum printre cei mai străluciţi gânditori ai antichităţii. Cu toate astea, el nu a scris nici o carte, ci alţii i-au răspândit ideile prin lucrările lor. Păstrând proporţiile, dacă până la urmă voi produce sau nu un album de autor, ramăne deocamdată o enigmă, inclusiv pentru mine.

AID: Ca să mă întorc la titlul acestui interviu, nu vezi nici o ieşire pentru salvarea genului? Am citit pe blogul tău ceva despre „direcţia şamanică”, vrei să explici ?

HS: Ca sa răspund, ar trebui o mică digresiune, dacă ai spaţiu şi răbdare.

AID: Am.

HS: Pe vremea când nu exista aparatură de înregistrare, oamenii aveau fiecare câte un cântec „al lui”, cu care se identifica. Se strângeu la nunţi, botezuri, prin birturi şi comandau lăutarului: „Acum zi-o pe a lui Mitică, acum pe a lui Costică” şi toată lumea ştia că urma „Mă dusei pe Ialomiţa”, sau „Smaranda e cea mai frumoasă”, mă rog. Dacă insul îşi schimba cântarea, crea o notă discordantă, o dificultate de legitimare, o contrariere. Se evita. Acum se întâmplă cam acelaşi lucru cu interpreţii folk. Dacă de pildă Marius Baţu zice altceva decât ceea ce se atestă a se cuprinde în „zona Baţu”, primirea nu mai e aceeaşi, iar el e conştient şi ocoleşte atent asemenea situaţii. Pe scurt, artistul se cantonează între nişte fruntarii care îi dau siguranţa succesului, dar îl şi limitează drastic. Mie mi-a fost totdeauna groază de asemenea cadastrare. Am încercat mereu altceva, de aceea publicul nici nu prea cunoaşte ce am scris; căci neavând nici album, nici apariţii frecvente în spectacole, mereu am surprins, am creat nedumerire, am dezorientat. Şi, ca o consecinţă logică şi ironică, dacă se întâmplă să interpretez o piesă care îmi aparţine de altminteri în totalitate, până la ultima notă şi silabă, dar se ştie că face parte din repertoriul altcuiva, sunt considerat … un imitator! Acesta sunt, şi altul mama nu mai face. De o vreme încerc iar altceva, o aglutinare între actul artistic şi cel medical, o aventură pe fir epic în care caut să înving în sufletul omului  frica, meschinăria şi trufia. Amintesc despre chestiune în articolul „Intenţionalitate  artistică – direcţia şamanică”. Este ceva foarte delicat şi personal, dintr-o anumită perspectivă chiar periculos, despre care nu vreau să discut acum.

AID: Înţeleg că ar exista soluţii, ca acest şamanism, şi deci nu e pierdută orice speranţă, încât folkul nu se află totuşi pe catafalc.

HS: Eu, ca să prind curaj, imi amintesc mereu că Lazăr a fost înviat deşi nici măcar nu cânta folk ! Om trăi şi om vedea.

“Eu n-am crezut niciodată în Zâna Folk“

- Alina Manole –

Miragecj: Să revenim un pic la folk, ca gen. Există un conflict clar între generaţii. Cine crezi că alimentează acest lucru? Frustrările tinerei generaţii, pentru nereuşita ei sau vechea generaţie, pentru refuzul de a-i accepta pe cei noi pe lângă ei? Unde crezi că te plasezi tu în acest moment? Asta-i întrebarea „grea” a interviului :d .

Alina Manole: Dacă trăiam într-o lume în care socialul să nu fi fost atât de rupt, atât de împărţit în etapele „înainte” şi „după”, am fi vorbit în mod clar despre generaţii continue de artişti folk şi atunci ar fi fost o succesiune naturală, fără schisme şi diferenţe atât de mari de vârstă. Eu cred că mai curând generaţia mai nou apărută, o parte din ea, nu ştie sau nu vrea să ştie că şansele care li s-au acordat artiştilor consacraţi, cu spectacole şi promovare, nu mai sunt posibile astăzi. Din acest punct de vedere, o mare parte a celor care azi doresc să cânte, gândeşte învechit, mai învechit decât artiştii cu renume. Mă refer strict la folk, celelalte genuri au învăţat mai repede lecţia. Nu există şansa venită de Sus. Dacă nu faci nimic, dacă nu investeşti în tine, nimeni nu te va suna să te cheme la un concert. Există, evident, problema banilor, care îi împiedică pe cei mai mulţi să îşi înregistreze piese într-un studio şi apoi să-şi producă materialul dar mă întreb câţi şi-au pus problema să renunţe la maşina pe care o au sau la ţigări pentru asta. In altă ordine de idei să luăm exemplul artiştilor mari din folk care concertează în cluburi. Ei au învăţat atât de firesc şi natural lecţia şansei şi au înțeles că vremea stadioanelor a trecut. Şi da, au intrat pe „teritoriul” celor tineri şi poate aici putem identifica unele frustrări ale unora dintre cei din generaţia mea. Că altele, care să aibă logică, nu văd. În lumea asta există bloguri, există portaluri, directoare de site-uri, există proiecte web dornice să îşi îmbogăţească cu informaţii conţinutul, dar dacă nu li se trimite informaţia despre un artist sau un concert…atunci nu vor publica nimic. Şi artistul atunci, cel tânăr, poartă toată vina. Vremea statusurilor pe Messenger, ca să-ţi anunţi prietenii de concerte, a trecut, ca formulă de diseminare a informaţiilor. Repet însă, dacă artistul tânăr (ca vârstă muzicală) nu e pregătit să se autofinanţeze în prima etapă (care poate dura şi 2-3 ani), atunci să nu se aştepte la miracole. În fine, eu n-am crezut niciodată în Zâna Folk.

Miragecj: Uite şi noi ne lovim de, aş zice, dezinteresul artiștilor tineri, culmea, în a ne trimite informaţii, de a-i promova, în fond.

Alina Manole: Evident că de asta vă loviţi şi voi. Cu asta, culmea, mă confrunt şi eu în emisiunea de folk de la Radio Lynx. Nimeni nu-mi trimite concerte, informaţii, pe care să le anunţ pe post…unde e logica acţiunii?!

Miragecj: Eu am o teorie, care încă nu ştiu cât e de adevărată. Sterilitatea componistică a tinerei generaţii provine şi dintr-o lipsă de cultură muzicală sau o educaţie muzicală. Îmi poţi da câteva nume de artişti de la noi, de afară, pe care îi asculţi? S-ar putea ca asta să fie o sursă de inspiraţie pentru alţii.

Alina Manole: Nu ştiu cum să-ţi răspund. Încep cu Cohen, ale cărui versuri…nici nu mai spun cum sunt. Apoi Sade, în linia pieselor de dragoste. Sting, pentru muzicalitate şi perfecţiune de stil. Johnny Cash, un alt briliant. Depeche Mode, că deh…

Miragecj: Deci ai fost depechistă? :))

Alina Manole: Oarecum, da. Recunosc că cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut albumul „Exciter”, din 2001 parcă. Uite, un artist care-mi place mult şi mai „nou”, e John Mayer.

Miragecj: Da, „copilul” lui Clapton. Ceva muzică românească? Insist.

Alina Manole: Pentru reţeta de succes pop şi mai puţin rock a ultimilor 15 ani…Holograf :)), Loredana, pentru show-urile bine gândite, dar nu-i ascult în mod obişnuit, Alternosfera, de peste Prut, buni. Timpuri Noi, Taxi (Taxi aş asculta în orice anotimp). O trupă faină rău e Butterflies in my stomach.

Miragecj: Da, am văzut-o la TV, la Cătălin Ştefănescu, foarte mişto. Dar folk?

Alina Manole: Nicu Alifantis ascult. Ascult cu toată bătaia de inimă. Marius Baţu, pe el l-aş asculta zile în şir. Zoia Alecu mă captivează. Grupul Cantos – sunt atât de Frumoşi şi de muzicali, am tot spus despre ei că sunt cei care îl cântă pe Nichita strălucitor. În ceea ce priveşte muzica folk, lista e lungă. Cu unii dintre artişti am crescut, cu alţii cresc împreună.

Miragecj: Vorbeam nu cu mult timp în urmă cu Florin Toloargă despre problematica folkului în societatea de consum. Glumesc. De fapt, discutam despre folk, în general şi-am ajuns la concluzia că folkului (artişti, public şi organizatori) îi lipseşte profesionalismul, iar o infuzie de capital (monetar) ar rezolva oarecum problema. Cum priveşti acest lucru?

Alina Manole: În plină criză, voi discutaţi despre infuzii de capital? :))

Miragecj: Ipotetic vorbind.

Alina Manole: Infuzii de capital se fac, există festivaluri de folk în ţară finanţate de Consilii Locale, Judeţene şi de sponsori locali. Fără aceste contribuţii, în unele oraşe nu ar fi ajuns niciodată, în ultimii ani, folkul. Infuzii de capital înseamnă şi Folk You, cel mai cuprinzător festival de folk din ţară. Infuzii de capital înseamnă CD-urile scoase de Jurnalul Naţional, fie cu restituiri de arhivă, fie, mai nou, cu albume noi. Acum, să ne referim la artişti. Mă repet, nu cred că vine sponsorul magic şi te ajută să devii artist. Nu există aşa ceva. Şi chiar mă îndoiesc de faptul că toţi artiştii tineri, sprijiniţi să scoată album, ar munci la fel de mult pentru el, pe cât ar munci pe banii lor. E o perspectivă ce poate părea cinică, dar nu cred în spiritul capitalist al românului. Despre public: infuzie de capital ar însemna intrare gratis la concerte? Asta nu e responsabilizare, asta e îndemn la lipsă de respect faţă de munca depusă de un artist. Publicul ar putea fi „profesionalizat” dacă infuzia s-ar duce către emisiuni care să-l aducă mai aproape muzica aceasta. Dar educaţia se clădeşte greu în vremurile acestea. Cât despre organizatori, infuzia ar putea veni de la sponsori, sunt puţini cei care sprijină totuşi muzica folk. Aici e nevoie de mai multă încredere şi deschidere.

Miragecj: Şi legat de profesionalism, este folkul un curent muzical profesionist?

Alina Manole: Folkul este un curent muzical profesionist. Nu toţi cei care spun însă că fac parte din curentul folk, îl abordează cu profesionalism.

Miragecj: La final, aş vrea să vorbim şi despre concertul tău aniversar, din 20 martie, de la Clubul Ţăranului. Va fi un concert clasic Alina Manole & Square Moon Band sau pregăteşti ceva mai altfel?

Alina Manole: Clasic, „Luna Pătrată” înseamnă muzică, prieteni muzicieni pe scenă lângă mine, proiecţii video, eu cu emoţii multe. Spre deosebire de ultimele dăţi, ne vom reuni în formula completă de la lansarea de album: Adrian Cristescu la pian, Tudor Olaru la bass, Dragoş Şerbănescu la contrabas, Dan Nicolau trompetă şi pentru piesa „Niciodată înger”, Mysha Ungureanu la chitară. Între piese nu ştiu ce voi mai face. Niciodată nu ştiu. Ori citesc poeme ori povestesc câte ceva ori mă emoţionez şi spun „nu ştiu ce să spun”. Voi avea emoţii duble, pentru că va fi şi mama mea la concert, aşa cum a fost acum un an şi mama e cel mai critic dintre toţi cei care încearcă să-mi fie critici.

Miragecj: Vor fi piese noi?

Alina Manole: Am piese noi din 3 valuri deja: valul 1 a fost la lansare, când am cântat piese care nu sunt prezente pe album (de exemplu Despre mine, Dragoste în trei, Ţi-as desena). Valul 2 a venit acum câteva luni, cu „piticul”. Valul 3 e cel mai proaspăt, are 2 piese, dintre care una a fost cântată o singură dată în public. Cică ultima, cea nouă-nouă, Tu ai vândut marea mea pe o noapte, a prins…zice lumea, o s-o mai cânt şi pe 20, să văd dacă am aceleaşi reacţii („a prins” = a emoţionat, că e tot piesă de …ucis corăbii).

Miragecj: Eu zic să punem punct acestui interviu, nu de alta, dar eu n-am mai fumat de 2 ore :) !

Alina Manole: Mulţumesc de întrebări şi de idee şi de tot!

Miragecj: Şi eu merci tare fain şi multă baftă la concert!

Click aici pentru prima parte a interviului!