“Eu nu am public, eu am oameni care mă ascultă“

- Alina Manole –

Pe 28 martie 2009, Luna a devenit Pătrată, iar pe 20 martie 2010, la Clubul Ţăranului din Bucureşti, se va sărbători un an de când luna şi-a schimbat forma. Astfel, m-am gândit că ar fi cazul să povestim un pic (cam mult) cu cea care a reuşit să facă posibil acest lucru.

Aş fi preferat ca această discuţie sa aibă loc într-o cafenea din Cluj-Napoca sau Bucureşti, dar câteodată distanţa de 500 km dintre cele două oraşe e uşor cam mare chiar şi pentru mine, astfel că am folosit unul din mijloacele de comunicare al secolului în care trăim şi anume Messengerul.

De Alina Manole v-am tot vorbit şi probabil mulţi dintre voi o cunosc, dar cred eu că prin intermediul acestui interviu veţi descoperi o altă latură a ei şi anume un artist foarte bine înfipt în realităţile social-muzicale româneşti. Lungimea interviului fiind considerabilă, l-am tăiat în două părţi aproximativ egale, vă cer răbdare şi tutun, pentru că veţi descoperi, cred eu, lucruri interesante pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă. Nu mă mai lungesc şi vă invit să “read and learn“:

Miragecj: Ştiu că din punct de vedere muzical, 2009 a fost un an plin pentru tine, cu multe lucruri interesante (două lansări de albume, multe concerte, un premiu de la Fundaţia „Nicu Alifantis”), dar şi cu altele mai puţin plăcute. Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ai schimba ceva sau ai face totul la fel?

Alina Manole: Nu regret nimic din orice s-a întâmplat vreodată. Cu bine sau rău, fiecare experienţă te construieşte pe tine, Omul. 2009 a fost un an incredibil. Rămâne un an incredibil şi acum, în 2010, când cumva semnele muncii anului trecut încep să se vadă. Am muncit mult, nu am făcut niciun compromis şi nu am rămas nicio clipă în loc să-mi număr paşii făcuţi. Am mers tot timpul, nu ştiu dacă înainte, eu spun „mai departe”. Lucrurile mai puţin plăcute potenţează de multe ori momentele frumoase.

Miragecj: O.K., oarecum mi-ai intuit următoarea întrebare. În ultima vreme, radiourile şi televiziunile comerciale au devenit interesate de tine, de a ta „Lună Pătrată”. Eu am perceput lucrul acesta ca o încercare de revenire la normalitate. Tu, ca artist dintr-un curent oarecum underground – autoimpus prin muzica pe care o cânţi – cum ai perceput lucrul acesta?

Alina Manole: Acum, că mă întrebi asta, încep şi eu să observ. Încă nu-mi vine să cred ce se întâmplă. M-am obişnuit atât de mult ca lucrurile să nu fie „normale”, încât orice difuzare în spaţiul comercial de media mi se pare anormală. Povesteam cu nişte prieteni, inclusiv cu tine, despre difuzarea „Lunii Pătrate” la Radio Guerilla, de exemplu. Parcă aş povesti despre altcineva, mă bucur, dar parcă mă bucur pentru un prieten, adică cu tot sufletul. Pentru mine, de obicei, mă bucur mai puţin, adică nu-mi dau voie să trăiesc fericirea sau încântarea la maxim…ca să nu provoc soarta, poate. Dacă mă desprind de latura emoţională, există o logică totuşi în mediatizarea piesei: că a ajuns, cumva, habar n-am cum, la oameni care sunt emiţători de informaţie şi care, dincolo de ceea ce li se impune prin programa muzicală, pot să ofere publicului lor şi ceva „Altfel”. Aş mai adăuga ceva scurt: mie nu mi se pare „Luna Pătrată”, în formula de pe album, o piesă pregătită pentru radio…are 4 minute, nu 3, cât sunt în general normele, dar iată că şi fără un radio edit, a ajuns unde trebuie.

Miragecj: Îţi autointitulezi stilul muzical ca fiind un „folk-jazz” sub „Luna Pătrată”. Nu eşti de părere că această marcă îţi limitează, într-o oarecare măsură, publicul target? Spun asta în condiţiile în care – discutând cu diverşi oameni din muzică – marea masă a publicului asociază folkul cu versurile lui Păunescu. Ceea ce, după părerea mea, e total greşit.

Alina Manole: Implicit, mă întrebi dacă am un target. Nu mi l-am definit.Eu nu am public, eu am oameni care mă ascultă. Habar n-am, pentru foarte mulţi dintre ei, dacă le place folkul, jazz-ul, electro, dance, acustic. Ştiu că le place măcar o bucăţică din ce înseamnă muzical Alina Manole. Despre încadrare însă, ce cânt eu se numeşte muzică. I-am spus folk-jazz pentru că la asta am ajuns, la îmbinare de stiluri. Unii comentatori au spus despre mine că nu-s folk. Şi nu am înţeles ce îi deranjează mai mult: că nu cânt folk-ul clasic al anilor ‘80 sau că vor să cânt mai mult jazz?

Miragecj: Asta-i din perspectiva oamenilor din folk, dar din perspectiva omului care asociază folkul cu Cenaclul Flacăra şi îl refuză din start (a fost şi cazul meu o vreme)?

Alina Manole: Ceilalţi, care sunt fani ai altor genuri muzicale şi ale căror comentarii le-am auzit, spun despre mine că-s Altceva. Asta mă onorează. Iarăşi, luând-o logic şi raţional, la un ascultător de rock e mai greu să ajung dacă nu ne intersectăm cumva, fie şi întâmplător, pe lângă o scenă de concert sau printr-o emisiune radio/tv. Pentru că da, s-ar putea să vadă marca „folk-jazz” şi să respingă din start muzica pe care o fac. Dar asta e perspectiva logică şi raţională. Eu îmi păstrez naivitatea şi ştiu că voi atinge fix acele suflete pe care trebuie să le ating cu muzica mea în viaţa asta.

Miragecj: Pe lângă faptul că ai scos pe piaţă un material bun din punct de vedere muzical, te-ai răsfăţat şi cu un „ambalaj” care arată foarte bine. Cât de importantă e imaginea în promovarea unui artist?

Alina Manole: Răspuns de producător: e vitală. Răspuns de artist din vremurile noastre: vitală. Să dezvolt un pic. Înainte să ajungă la urechi, muzica altora ajunge la tine prin ochi. Mă refer la acea muzică pe care să vrei să o cumperi, fără să ştii măcar cine cântă. Mi s-a întâmplat de multe ori să cumpăr un album al unui necunoscut (pentru mine, în acel moment), doar pentru că „ceva” din ceea ce se dezvăluia ochilor îmi crea o stare. În afară de asta, pentru că muzica înseamnă multă, multă muncă, ar fi păcat să o ambalezi prost. E ca şi cu o bucată strălucitoare de ciocolată: dacă o vei vedea într-o hârtie murdară de ulei…parcă nu îţi va veni să o guşti, darămite să o cumperi.

Miragecj: Da, se întâmplă…şi-n folk cam prea des.

Alina Manole: Da, am văzut foarte multe cazuri în care albumele folk sunt ambalate prost. Coperți greşit gândite, fotografii cu rezoluţie proastă, carcase de plastic dintre cele mai ieftine, booklet (cartea cu versuri) de 2 foi cu greşeli de ortografie în text. Majoritatea acelor albume erau produse de artiştii înşişi din păcate şi mă refer la albumele copiate în calculatorul de acasă.

Miragecj: Deci crezi că un CD calitativ prost îţi poate răpi plăcerea de a-l asculta?

Alina Manole: Un CD calitativ prost se răpeşte singur plăcerii de ascultare. În primul rând, se strică mai repede, se zgârie. Un CD ambalat prost nu va ajunge la cei care ar putea să te asculte şi întâmplător. În ceea ce mă priveşte, spuneam mai devreme că nu fac compromisuri. Cum să înjosesc munca atâtor oameni la crearea albumului, cu o carcasă proastă? Când vine la tine acasă un invitat…îi vei oferi ceai în cea mai bună dintre cănile tale, în cea mai frumoasă, aşa îl respecţi, aşa te respecţi. Când am gândit versiunea de prezentare a albumului, mi-am dorit să arate aparte şi din perspectiva aceasta, a respectului faţă de cel care plăteşte.

Miragecj: Versurile tale sunt mai altfel de cât am fost obişnuiţi, vorbeşti şi despre lucruri care, în general, nu se spun într-o societate românească uşor cam închisă la minte. Care este preţul pe care simţi că îl plăteşti acum, poziţionându-te diferit faţă de aceleaşi chestiuni gen amante, prieteni invizibili? (Întrebare pentru sociologul latent din tine).

Alina Manole: Încep cu o întâmplare de la Brăila…cred. În sală erau destule persoane peste 50 de ani şi două doamne au fost chiar indignate de faptul că apărea de destul de multe ori în piesele cântate în acea seară cuvântul „amante”. Le înţeleg, subiectul relaţiilor extraconjugale e cel mai delicat din toate ale vieţii. Înseamnă trădare, adâncă, ce lasă urme. Dar nu văd un preţ pe care îl plătesc cântând despre subiecte „tabu”. Pentru că toţi ne regăsim în zona aceasta de trădare. Nu cred că există cineva care nu a înşelat vreodată (cu marja de eroare, spune sociologul). Recunosc că am cel puţin o piesă care are legătură cu istoria mea personală, asta are un preţ în momentul în care mi se pune un nod în gât în timp ce cânt. Legat de prietenul invizibil, că l-ai adus în discuţie, chiar cred că orice om a avut, are sau va avea un prieten invizibil. Sub formă de om, animal sau peşte. Cu acest cântec, cel mai bine mă înţeleg cu copiii. Ei ştiu să se joace, părinţii lor au uitat de companionul lor nevăzut.

Miragecj: Ca o curiozitate…şi nu doar a mea: cum compui? Versurile prima dată sau muzica sau totul odată (şoptit de un pitic)?

Alina Manole: E o curgere inspirată. E o stare aparte. Aş dori fiecăruia să simtă ceea ce simt eu în anumite momente în care se naşte un cântec. E ca şi cum nu mai aparţii asfaltului. Foarte puţine piese dintre cele pe care le cânt s-au născut greu sau au stat în lucru mult sau au ajuns să devină piese din bucăţi (mai întâi versuri, apoi muzică). Se întâmplă de obicei aşa: sunt pe o stradă, într-un autobuz sau pe jos, pot fi la fel de bine şi în casa mea sau în casa prietenilor şi simt că îmi vine o idee. Simt din start dacă e vorba de poemă sau cântec… nici eu nu ştiu cum. Ajung acasă, pun mâna pe chitară şi…gata! Apare. E ajutor de Sus, nu sunt eu. Uneori şi gândul la un anumit om îmi aduce cântec.

Click aici pentru a doua parte a interviului!