Odată cu trecerea timpului şi implicit cu înaintarea în vârstă a marilor artişti de afară, aflaţi oarecum într-un firesc con de umbră, dar cu aceeaşi foame de bani şi glorie, România, cu a sa Capitală albă la propriu, portocalie la figurat, a intrat pe harta marilor turnee europene sau mondiale. Deşi trecerea ireversibilă a timpului a lăsat urme adânci pe unii dintre aceşti artisti, noi ne-am bucurat de ei, e totuşi un privilegiu să-i ai în faţă pe idolii părinţilor tăi şi să auzi live muzica cu care ai fost crescut. Dar există o rară categorie de artişti ce sunt ca şi vinul vechi, care deşi se află la o vârstă la care mulţi oameni îşi plimbă nepoţii prin parcuri, au avut puterea să se reinventeze, exemplul poate cel mai bun e Robert Plant, dar mai sunt şi alţii, Mark Knopfler sau cel care ne-a făcut sâmbăta trecută mai frumoasă, Chris Rea.

Chris Rea, un adevărat hit-maker machine al anilor ‘80-‘90, şi-a găsit “adevărata muzică”, adică blues-ul, drept urmare a unei grave probleme de sănătate (cancer pancreatic). Excelentul documentar autobiografic începe cu următoarea frază: “This music it’s been in my head from as long as I remembered. It’s ironic that it took me almost dying to convince myself to do it”. Deşi oarecum trist, e un privilegiu de care foarte puţini dintre noi se bucură, să faci exact ce-ţi place. Dar las informaţiile de acest gen deoparte, le găsiţi peste tot şi vi le recomand, trec în pas alergător la ceea ce noi numim cu îngăduinţa voastră, cronici de concert.

Aşa cum poate unii dintre voi ştiu, concertul s-a desfăşurat la Sala Palatului, care lejer şi-ar putea schimba denumirea în “Palato-bâlci”. Da, mici, tarabe, bere, ce poţi dori mai mult de la un bâlci ??? Personal, eu nu credeam că o să văd aşa ceva şi pur şi simplu nu pot să pricep, dar problema sunt eu, nu ţara asta şi cu siguranţă nu cei care acordă autorizaţii pentru aşa ceva. Dar să lăsăm detaliile organizatorice deoparte, că iar mă enervez. Concertul a început cu întîrziere … evident, lumea îşi găsea cu dificultate locurile din greu plătite, organizarea, deh, din nou. Dar, într-un sfârşit, a început şi show-ul. Chris Rea l-a avut în deschidere pe Paul Casey, un tânăr artist irlandez, corect şi O.K. muzical, dar căruia îi lipseşte acel ceva, acel ingredient special, probabil se află în aşteptarea inspiraţiei pentru un hit cu care să spargă chart-urile şi să-şi îngraşe conturile.

După el a urmat o răumeritată pauză, vreo 20 de minute extrem de lungi, prea lungi şi după aia a început beţia, beţie din aia nasoală, cu ruperi de film. Easy rider, Josephine, Julia, Stony Road, Electric guitar, Where the blues come from, Work Gang, Road to hell, Come so far, yet still so far to go, solo-uri de slide guitar, feeling, vocea aia, band profi în spate, biss-ul cu On the beach şi Let’s dance. Frumoasă beţie, aşa să te tot îmbeţi şi a doua zi e fără dureri de cap, pe cuvânt. Dar chiar şi starea asta de beţie sau beatitudine, ca să-i zic mai frumos, nu m-a făcut să nu regret că n-avem şi noi o sală cu o acustică bună. Ar fi culmea să spun că sunetul a fost prost, dar au fost momente când n-a sunat cum trebuia: vocea sub instrumente, toba prea tare, mi-e greu să cred că inginerul de sunet nu-şi cunoştea meseria.

În concluzie, a fost o experienţă muzicală unică si deosebită, un antishow care practic demolează principiile showbiz-ului actual. Nu a fost nevoie nici de discursuri anti-Bush, nici de scandări care încep cu Fuck şi se termină cu ce vreţi voi, nici de gesturi mai mult sau mai puţin vulgare, nici de dansatori, nici de nu ştiu ce scenă 3D, nici măcar de aplauze, muzica ar fi curs chiar dacă toată Sala Palatului ar fi fost goală, omul a venit să cânte, iar din când în când îşi mai amintea că în faţa sa are vreo 5000 de oameni care aplaudă şi astfel ne mai arunca un “Merci” sec.

Iar această experienţă muzicală nu se putea încheia mai frumos decât cu o “Lună Pătrată” pe un fond de “cod portocaliu”. Da, exact, într-un final fericit, după ce ne-am chinuit vreo 20 de minute să înconjurăm Sala Palatului cu un taxi, într-un Club al Ţăranului din nou plin, ne-am bucurat de finalul unui concert marca Alina Manole & Square Moon Band (Adi Cristescu, Teddy Olaru, Dan Nicolau). O cireaşă de pe tort care am fi vrut să fie mare, dar domnu’ Rea ne-a ţinut şi-n pauză, sperăm ca data viitoare să nu se mai întâmple . Oricum, cât a fost, a fost de la foarte bine în sus, ca de obicei, am învăţat şi lucruri noi, datorită folkfraţilor Johnnie şi Mysha, ajutaţi de Andra şi Carmen şi anume „dansul piticului”.

Să tot prinzi coincidenţe din acestea fericite şi până la o nouă escapadă muzicală, provincială sau capitalistă, de care-o fi, vă salut cu respect şi cu mult drag!