Autograf

Aseară, joi fiind, am avut parte de-o noapte extrem de grea. Şi nu orice fel de joi, ci ultima joie de folk autografiană. Şi nici nu mă trezisem bine azi dimineaţă, că primesc brusc vestea morţii lui Michael Jackson. Mai zi ceva … Şi aşa, dintr-o dată, mi-am dat seama că timpul nu iartă. Ce clişeu, aţi putea spune. Dar sunt anumite momente în care simt efectiv distanţa străbătută în timp, precum o rană revelată în flashuri.

Mă pornisem să scriu cronica ultimei joie de folk şi m-am trezit, nu la ce-a fost aseară, nici la Michael, ci la … mine. Şi am încercat să nu mă las pradă emoţiilor ăstora ingrate şi m-am pus s-ascult … Emeric Imre. Dar a trebuit să fac linişte ca să-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie o stare. Pentru a vă împărtăşi măcar o parte din atmosfera de-aseară din beciul roşu de pe Memo.

Autograful a devenit pentru mulţi dintre noi o a doua casă. Alt clişeu, alte clipe trăite … un epilog. Timp de aproape un an şi jumătate, serile noastre de joi au fost umplute cu muzică şi prezenţa atâtor oameni dragi: Imi, Sorin, Mishu, Ionuţ Mangu, Onishor şi fetele de la Unde, Florin Toloargă, Magda Puskas, Cozleanu şi alţi oameni veşnic prezenţi, fata de la bar – Nina sau domnu’ de la butoane – Zoli, plus cel care a făcut posibile toate aceste seri, Maco.

Ştiind că merg la ULTIMA seară de folk din Autograf, starea mea nu era una de high in the sky (m-a prins şi ploaia pe drum, eu în sandale …), cât mai degrabă una în care aşteptam să mă pălească me(teo)lancolia. Şi m-a pălit. Puţin. Pentru ca apoi să-mi inversez perspectiva şi să urmez sfatul lui Marquez şi-am început să simt din nou bucuria faptului ca s-a întâmplat.

Tot aşa cum aţi citit în editorial despre naşterea acestui proiect şi rolul covârşitor al lui Moţu Pittiş, la fel s-a întâmplat şi în cazul meu şi-al prietenei & colegei de FolkBlog, miragecj, împreună cu care am ajuns aparent întâmplător în Autograf, cândva în martie anul trecut. Totul pornise de la Radio3Net, comoara lăsată de Moţu Pittiş in lumea www. De la IRIS am nimerit subtil în lumea folkului şi-n ce-avea să devină pentru noi Autogara de pe Memo 23, la un concert Zoia Alecu. Şi de-atunci, viaţa s-a schimbat.

Mulţi prieteni noi, cântări până-n zori, vălătuci şi multă bucurie. Tandreţuri, tristeţuri, poezii scrise ad-hoc pe carneţele, mii de poze, vorbe frumoase şi chinurile de-a doua zi. Toate astea m-au facut să încerc să privesc oarecum din afară ceea ce-avea să fie ultima noapte de dragoste … autografiană. Ultima joie de folk … fără fum. Nu vroiam să las apăsarea momentului să sluţească frumuseţea lumii noastre roşii.

Ei, iată c-am ajuns în beciul roşu de pe Memo în jur de 9 trecute fix, unde am găsit puhoi de lume, dintre care mulţi … copii (şi jucării … o păpuşă c-o bandană şi-o mini-chitară mov). După ritualicul tur de orizont, de salutat, îmbrăţişat şi pupat pe toată lumea, a început şi recitalul celor de la “Unde”. De această dată au fost prezenţi în formula Sandra Pop, Cristina Pătraşcu şi Sorin Zamfir la percuţii, Onishor absentând dintr-un mic motiv… exclusiv. Am reascultat cu drag piese precum Pietre (descoperită pe acelaşi R3), Lentile de contact, Meteolancolie, Tron în Apuseni sau Restanţieri , apoi Sandrei i s-a alăturat şi Oana Dragomir, preţ de câteva piese.

A venit apoi rândul lui Mishu să ne-ncânte. Din nou, ne-am bucurat de cântece dragi, precum Mitel, Viteza sângelui meu, Ceva oriental. Florin Toloargă ne-a mai servit o dată cu o satiră necruţătoare, Zoologica, apoi Stele în cer, plus o odă adusă românismelor, Negru de fum.

După porţia de efecte speciale marca Teodora Iacob, pletosul Noris ne-a cântat şi el câteva piese, după care a urmat mult aşteptatul moment cu Emeric Imre. Cu toate eforturile noastre :D, n-am avut parte de piesa Război, atât de dragă unora, dar am primit în schimb Bună variantă rea, apoi Plecarea, scrisă în momentele de mare greutate, când Imi pleca în armată.

Nu după multă visare însă, Adriana Andreica ne-a readus un pic la realitate cu piesa Ramură întârziată, pe versurile lui Octavian Goga. Ionuţ Mangu nu s-a lăsat mult aşteptat şi printre piesele cântate aseară au fost şi Nu ştiu ce am, Haşuri sau Prietenii.

Am avut, aşadar, parte de o seară frumoasă şi plină, atinsă uneori de câte-o umbră de tristeţe. Cântarea s-a lungit până târziu în noapte şi cu foarte mare greutate am reuşit să ne desprindem de lumea pe care ştiam că n-o vom mai regăsi decât în pozele, filmările şi amintirile fiecăruia dintre noi.

Însă vorba cântecului, un sfârşit e un început, iar ceea ce contează e tocmai faptul că ne-am putut bucura împreună de-atâtea şi-atâtea seri de joi autografiene, că am întâlnit mulţi oameni frumoşi şi am avut şansa de-a asculta LIVE un număr impresionant de artişti.

Clubul Autograf va deveni probabil altceva, noi însă mergem înainte şi precum vorba strămoşească omul sfinţeşte locul, tot aşa, vom recrea un mic Autograf oriunde vom ajunge din drag de… folk.

Galerie foto :

[View with PicLens]