„FolkEver”, Festivalul Naţional de Folk de la Siret s-a născut în contextul unei perioade în care renaşte folkul. Dar acest lucru contează mai puţin. El s-a născut într-o gară. Loc magic ce atrage folkiştii, motiv pentru care mulţi dintre ei au piese în care pomenesc gările. Şi dacă unul dintre prietenii de la masă menţiona că Siretul e o gară din care toate trenurile pleacă, simt că de acum încolo vor fi câteva trenuri care, măcar odată pe an, vor veni!

Îmi pare rău că nu vă pot povesti despre ziua concursului din cadrul festivalului, dar nu am ajuns acolo. Pot doar să spun şi să cred că a fost un concurs excepţional. Din recitalurile celor 6 concurenţi am realizat că juriul este un nefericit ingrat în cadrul acestor manifestări. Cum să-l alegi pe cel mai bun? Această alegere stă doar în puterea publicului larg. Oamenilor care ascultă muzică şi pot spune că au un favorit. Totuşi, din necesitate, s-a făcut un clasament. Au fost punctate interpretarea vocală şi instrumentală, atitudinea, starea inspirată. Au fost admirate versurile şi muzica. Câştigători au fost cu toţii, ba premii din partea presei (Adriana Andreica şi Mircea Iordache), ba din partea juriului – George Liliac (premiul III), Alina Covaci (premiul II), Mihai Boicu (premiul juriului) şi Ionuţ Mangu (premiul I). Dar magia stă în muzică.

Duminică, 14 iulie, am ascultat recitaluri de excepţie. Concurenţii cu câte o piesă şi trei nume mari ale folkului cu câte un calup de melodii. Grupul “Unde”, sau măcar o parte din el, Ioan Onişor şi Sandra Pop, m-au încântat – pentru prima dată live (pentru mine!). Au cântat cu atâta suflet şi pasiune încât ne-au indus într-o transă muzicală. Au curs versuri şi note muzicale, au plâns şi au râs suflete.

Apoi, fără să strice magia, Dinu Olăraşu. Spiriduşul folkului, omul care n-are nevoie de foarte multe, omul căruia îi place să fie sunat noaptea. Nu e nevoie să spun că ne-a încântat cu piesele cărora le-a dat viaţă şi că a cântat cu multă dragoste pentru toţi cei prezenţi, ba chiar şi pentru alţii, absenţi cu voia sau fără voia lor.

Ultimul, dar mereu nu cel din urmă, Emeric Imre. Nebunul de alb. Şi de negru. Multicolor, cu un chef nebun de cântat şi o chitară ce ştie multe, multe piese. Rezultând de aici un recital lung, frumos şi desigur insuficient. Niciodată nu e destul.

Ceea ce aş putea scrie eu e infinit mai puţin decât ceea ce a fost acolo. De aceea vă îndemn doar să ascultaţi muzica celor care au cântat. Doar aşa vă puteţi imagina cum ne-am simţit.

Finalul vreau să-l dedic oamenilor, nu muzicii. Pe care i-am cunoscut sau revăzut la Siret. Am regăsit puţini şi descoperit mulţi, mulţi prieteni. Sunt mândru să afirm că printre pretenii mei se regăsesc oameni deosebiţi, oameni ca Dinu Olăraşu, Ionuţ Mangu, Alina Covaci şi alţii ca ei, ale căror nume le-am scris mai sus, când am vorbit de concurs şi de recitaluri.

P.S.: Locaţia, gara Siretului transformată într-o pensiune, Down Town, iar în spatele festivalului, Ioan Mateiciuc, un suflet chinuit de greutatea organizării unei astfel de manifestări, care a trecut cu brio de testul primei ediţii. Greul abia acum începe.

Galerie foto :

[View with PicLens]

Popularity: 1% [?]