Un cântec-manifest plin de viziune, scris pe versurile tânărului Labiş. Un îndemn la neuitare, la simţirea dincolo de stelele reci, la păstrarea clocotului din vine. Exact ceea ce spunea şi Radu Gyr: Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis.

Nu de puţine ori mă gândesc la generaţia Woodstock, la Hair, la Flacăra noastră, apoi la noi cei de-acum şi nu pot să nu mă-ntreb dacă simţirile nu ne sunt cu mult mai diluate, dacă vrerile şi visele noastre s-au oprit pe tavanul cupolei imaginare din sticlă ce ne-acoperă ori dacă ne trebuie războaie nedrepte, nevinovaţi târâţi ani grei prin puşcării, raţii absurde de hrană, pentru a ne smulge cu virulenţă toate aceste lanţuri grele, acceptate şi ajunse simple repere că încă mai simţim.

Vă invităm, aşadar, la un strop de reflecţie, acum când aparent avem di tăte: şi cablu şi net pe telefoane (fără fir) şi pastrame şi sucuri naturele şi presă liberă (cât se poate…) şi atâtea altele. Câte din visele noastre de când eram de-o şchioapă mai au vreo noimă pentru noi? De ce cuvinte precum, “Revino-ţi! A fi aviator e practic imposibil” ne sunt atât de bine săpate-n izvorul neputinţei? Aviatorii sunt doar în poveşti cu eroi din războaiele decupate din cartea groasă a istoriei…

Ei bine, Noi NU!

Noi iubim cu patimă, credem în noi, în puritatea noastră nealterată de circumstanţe perfide de viaţă, credem că nimic nu se-ntâmplă altfel decât cum trebuie, credem că ultima frontieră sunt propriile noastre vise, cu alte cuvinte, credem că suntem măsura viselor noastre.

Popularity: 9% [?]