“Te întâlneşti o dată poate într-o viaţă” cu atâţia oameni frumoşi adunaţi laolaltă într-o zonă superbă, pe plaiuri bucovinene însorite, pe care curg izvoare cu ape tămăduitoare şi unde aerul curat tras adânc în plămâni te face să te simţi mai tânăr cu câţiva ani. Weekendul trecut am fost, aşadar, într-o staţiune de tratament şi nu oricare, ci ­­­­­­una dintre cele mai renumite din ţară, pe numele ei Vatra Dornei. Şi da, am fost la chiar la tratament, oricât de ciudat ar suna poate lucrul acesta. Totuşi, nu izvoarele cu apă miraculoasă ne-au atras înspre acest superb colţ de natură, ci un altfel de medicament, unul cu efecte cel puţin la fel de benefice.

Pe 27 şi 28 iunie, printre alte atracţii naturale, printre renumitele sale izvoare, la Vatra Dornei a mai avut loc un fenomen numai bun de folosit în scopuri terapeutice. Fenomenul a purtat numele de „Menestreli în Munţii Dorunei” şi a fost de fapt ce-a de-a doua ediţie a Festivalului de Folk „La Suceava în Cetate”.

Aşteptam de ceva timp acest eveniment, ce se anunţa unul cel puţin interesant. O zonă geografcă pe care o cunoşteam mai puţin, un concurs la care erau înscrişi mulţi dintre obişnuiţii festivalurilor, dar şi multe alte nume mai puţin cunoscute şi un program de recitaluri cu oameni pe care îmi era dor să îi aud.

Juriul (Dinu Olăraşu-preşedinte, Marius Matache, Ovidiu Mihăilescu, Paul Arva, Eugen Avram, Daniel Iancu, Mihaela Popescu) mi-a părut şi el unul altfel decât cel de la majoritatea festivalurilor, unul format din artişti care, în marea lor majoritate, au căutat şi caută forme noi de exprimare, mai puţin prăfuite. Prin urmare oameni, spun eu, deschişi şi neînchistaţi în formule învechite. Toate astea la un loc, plus gândul că ma voi întâlni acolo cu o mulţime de oameni dragi, m-au făcut să aştept cu nerăbdare acest eveniment cu vreo două luni înainte de începerea lui, presimţind că la Vatra Dornei voi avea parte de un festival demn de păstrat în amintire.

Şi, din multe puncte de vedere, lucrurile s-au petrecut cam aşa cum mă aşteptam. Au fost, ca peste tot, şi lucruri mai puţin plăcute, dar cele mai multe dintre ele au fost cauzate de un factor cât se poate de natural şi anume ploaia care a venit, la ceva timp după începerea concursului din prima seară, şi care le-a cam potopit pe toate, a tăiat curentul, făcând ca boxele şi microfoanele să amuţească şi a cam speriat publicul ce începuse să se adune de pe la ora 15:00 în frumosul parc din centrul orăşelului-staţiune.

Organizatorii, juriul şi concurenţii nu s-au lăsat însă intimidaţi şi ne-au dat întâlnire, puţin mai târziu, în sala Casei de Cultură unde, în această primă seară, urma să se desfăşoare concursul propriu-zis, iar a doua zi, Gala laureaţilor şi recitalurile artiştilor consacraţi. Din păcate, schimbarea locaţiei a atras după sine şi o prezenţă cam slăbuţă a publicului dezorientat poate, ori pur şi simplu dornic de a-şi continua cura de aer după ce ploaia s-a oprit. Cei veniţi însă special la o cură de folk s-au adunat şi aici (mai puţini în prima seară, ceva mai mulţi în cea de-a doua) şi în cele din urmă lucrurile au decurs frumos, concurenţii au luptat strâns, premiile s-au împărţit, artiştii consacraţi ne-au cântat, am avut parte de fel de fel de surprize plăcute, emoţii, multe zâmbete, voie bună şi atmosfera aceea faină de întânire între prieteni.

Concursul

Dar să o luăm cu începutul. Aşadar, cea dintâi zi a festivalului a fost dedicată concursului propriu-zis. Un concurs cum rar mi-a fost dat să văd, concurenţi mulţi, de vârste diferite, unii experimentaţi şi ajunşi la o oarecare maturitate artistică, câştigători de premii pe la cele mai importante festivaluri din ţară, alţii mai puţin obişnuiţi cu scena, unii cu un stil definit, alţii încă în căutare de personalitate artistică, unii având acel altceva de care e mereu nevoie în orice artă pentru a se putea merge înainte, alţii, în ciuda vârstei tinere, având  un aer uşor prăfuit şi un gust dulceag, lacrimogen, de folk clasic reîncălzit.

Şi aici m-aş opri puţin pentru că, trebuie să o recunosc, acest aspect m-a frapat oarecum. Am auzit reproşându-li-se acestor tineri „tristeţea”, dar nu cred că o piesă „tristă” înseamnă neapărat o piesă proastă. Există însă, în folkul românesc, un anume gen de tristeţe, împământenit în anii de glorie cenaclistă, preluat şi folosit până la refuz, o tristeţe ce dă de multe ori în patetic, nu doar din pricina versurilor, ci şi a liniei melodice şi a tonalităţii tânguitoare a glasului. Un stil care a prins cândva, a avut perioada lui de apogeu, un stil pentru care am toată stima şi respectul, dar care, ca orice formulă veche şi folosită excesiv, trebuie lăsat deoparte. A-l reîncălzi doar de dragul unor vremuri pe care nici măcar nu le-ai trăit, nu e alegerea cea mai bună pentru un tânăr artist care ar trebui să înţeleagă că, la fel ca orice altceva în lumea asta, o dată cu trecerea timpului, folkul se transformă. Şi e firesc să o facă, la fel cum e firesc să împrumute din alte zone, să cotrobăie uneori şi prin bucătăria altor genuri şi să ia ingredientele de care are nevoie, pentru că, vorba ceea, trăim totuşi în plin postmodernism şi astfel de tranformări se petrec în toate artele şi nu de ieri, de azi. Iar datoria tânărului creator este tocmai aceea de a căuta mereu noi şi noi forme de exprimare pentru ca, în timp, să reuşească să găsească acel drum ce i se potriveşte lui cel mai bine.

La finalul concursului de la Vatra Dornei i-am împărţit pe concurenţi în trei cateogrii: prima, a celor care deja au reuşit să îşi găsească acel drum al lor şi care, după participări la numeroase festivaluri de gen, după confirmări peste confirmări şi premii peste premii, au ajuns, cred eu, la maturitate. Alţii, aflaţi încă pe drum, dar pe drumul cel bun. Iar cea de-a treia categorie - fie în căutare, fie porniţi pe căi deja exploatate şi atât de bătucite încât nu prea mai prezintă niciun interes.  Şi totuşi, printre aceştia din urmă, câţiva copii cu voci bune şi chiar foarte bune,  copii talentaţi care, dacă încă mai hoinăresc pe drumuri bătucite de alţii, sunt încă foarte tineri şi totuşi au toate şansele ca, într-o bună zi, să se desprindă de formulele clasice şi să-şi caute propriul stil. Eu cel puţin asta sper şi asta îmi doresc să se întâmple.

Aşadar, per ansamblu, a fost un concurs cel puţin interesant iar deciziile ce reveneau juriului, unele dificil de luat. Şi mi s-a părut astfel mai ales din pricina faptului că, dincolo de ruptura evidentă între cele trei categorii amintite mai sus, în fiecare dintre ele existau oameni care meritau să fie premiaţi, fie pentru interpretare, fie pentru creaţie, fie pentru sensibilitate şi puterea de a transmite un mesaj.

Premierea, Gala laureaţilor şi recitalurile

Duminică după-amiaza misterul a fost însă elucidat de către nimeni altul decât Majestatea Sa, preşedintele juriului, Dinu Olăraşu, care a urcat pe scenă pentru a anunţa câştigătorii şi a înmâna premiile. Fetele de la High Seas (Teona Goreci, Alina Amon, Mihaela Pătran) au primit premiul special pentru imnul festivalului, cântec compus cu un an în urmă, cu ocazia aceluiaşi eveniment, în camera de hotel, cu câteva ore înainte de a urca pe scenă. Premiu pe care fetele îl meritau, cred eu, cel puţin pentru strădanie şi gestul frumos făcut practic de nişe copii de 17 ani. Teona Goreci a mai urcat o dată pe scenă pentru a i se înmâna un alt premiu special, premiul oferit de ForeverFolk, constând în câteva CD-uri înmânate de către Marius Matche. Deşi, după părerea mea, Teona face parte dintre cei foarte tineri ce nu şi-au găsit încă un stil propriu, cred totuşi că alegerea „concurenţei” noastre a fost una bună şi sperăm ca timpul să ne-o dovedească, Teona să crească şi să-şi folosească talentul şi sensibilitatea pe un drum mai nou decât cel pe care a început.

Au urmat apoi două premii speciale oferite de juriu Mariei Butnaru şi grupului Descântec. Deşi Maria nu mai face parte, fizic vorbind (sufleteşte vă zic eu că-i mai tânără ca mulţi dintre noi) din tânăra generaţie, stilul ei aduce ceva proaspăt şi vesel în folkul românesc, mai ales în latura sa feminină care, din păcate, cu excepţiile de rigoare, e una cam prea bântuită de tristeţuri. Cât despre cei trei copii descântaţi, „două zâne şi un Harap-Alb”, cum i-a numit însăşi Majestatea Sa, aştept şi în cazul lor ca timpul să treacă şi acel ceva al lor să prindă un contur mai clar.

După acordarea acestor menţiuni, s-a trecut şi la premiile cele mari. Primul astfel de premiu, „pentru creaţie, muzicalitate şi textualitate” a fost înmânat clujeanului nostru, Ionuţ Mangu care, de un an de când l-am ascultat pentru prima oara şi până astăzi, a crescut şi a crescut frumos, iar acest premiu i-a mai confirmat o dată că se află pe drumul cel bun. A urmat din nou Clujul la apel, „premiul pentru interpretare” care a mers la Mishu Călian, un artist interesant şi talentat, cu un stil bine închegat şi conturat, artist cu personalitate  pe care l-am apreciat de când l-am auzit pentru prima oară pentru aerul nou pe care îl aduce în peisajul folkului românesc. Tot un „premiul pentru interpretare” (la categoria „trupe”, de această dată) a primit şi grupul „Pastel”, o surpriză plăcută pentru mulţi dintre cei prezenţi în sală în seara concursului. At last, but not at least, marele trofeu a revenit Alexandrei Andrei, o tânără cu o sensibilitate aparte şi o voce ce mi-a atras atenţia de cum am auzit-o.

Surprizele nu s-au încheiat însă aici. Şi pe când ne întrebam ce se întâmplă cu acele câteva nume „mari” ale concursurilor de folk, am primit şi răspunsul: „cei 9 magnifici”, cum au fost numiţi Alina Zaharia, Bogdan Grosu, Iulian Anghel, Ioan Onişor, Ovidiu Scridon, Nicolae Zota, Fox Studis, Nu Acum şi Paul Arva, au primit cu toţii câte un premiu special pentru întreaga activitate şi şi-au anunţat, în mod oficial, retragerea din concursuri. Un moment frumos şi un gest nobil.  Era firesc ca pentru ei să înceapă o nouă etapă pentru că, spun eu, au demonstrat până acum de nenumărate ori de ce sunt în stare şi au ajuns la un nivel mult deasupra statutului de concurent. O etapă grea, ce-i drept, ţinând cont de faptul că trăim în ţara şi vremurile pe care le trăim. Noi le urăm, din toată inima, mult succes de acum încolo şi credem că o bună parte din ei merită ca într-o zi să adune săli întregi de spectacole la concertele lor.

După decernarea premiilor, câştigătorii au urcat, pe rând, pe scenă pentru a ne cânta din nou, de data asta mai puţin stresaţi şi tensionaţi, unii emoţionaţi de importanţa momentului, dar cu toţii fericiţi şi zâmbitori.

Startul seriei de recitaluri l-a dat Paul Arva care, pentru început, ne-a cântat „Aproape un cântec”, ne-am mai povestit apoi despre o Americă mică cât o furnică şi după alte câteva cântece, i-a invitat în scenă pe Ioan Onişor, Ionuţ Mangu şi Ovidiu Scridon alături de care ne-a cântat „Iubeşte-mă”.

Paul a fost urmat de Mădălina Amon însoţită de tinerele domnişoare de la High Seas. Ne-au dat bineţe cu „Te salut, generaţie în blugi”, o piesă cunoscută de atâtea generaţii (în blugi ) şi cântată împreună cu ele de către cei prezenţi în sală.

După alte câteva cântece marca Mădălina Amon, locul de la microfon a fost ocupat de suceveanca Mihaela Popescu, voce cunoscută a Cenaclului, pe care nu am mai avut ocazia să o ascult live până acum. Folk clasic, curat, puţin cam prea trist pentru gusturile mele, dar cu siguranţă un glas de aur şi cântece cu un mesaj profund.

Am fost readuşi la realitate din starea de visare în care căzuserăm de către nimeni altul decât Marius Matache, care a înveselit pe loc atmosfera cu piese precum „Dali”, piesa „cu murături şi mop” - „Colind pentru prieteni”, „La Piaţă” şi alte cântece în stilul inconfundabilului Mache ajutat, din când în când, de către alţi colegi la fel de ghiduşi precum Ovidiu Mihăilescu, Daniel Iancu şi Eugen Avram (zişi şi “Ză Corridors” ) .

Mache i-a făcut apoi loc pe scenă lui Eugen Avram, care ne-a servit o porţie de romantism cu ale sale cântece, evident, de dragoste: „Cântec pentru tine”, „Indiferent”, „Fata pe role”, „Mersul trenurilor” şi altele de felul acesta.

Formaţia vocal-instrumentală de două voci şi o chitară pe numele ei Ţapinarii şi-a făcut şi ea apariţia în aplauzele publicului şi ne-a salutat în stilul caracteristic şi nonconformist cu „Du-te naibii!”. Noi însă ne-am dus nicăieri, ci am continuat cot la cot să cântăm alături de ei, ba i-am mai chemat şi la biss.

A urmat Ovidiu Mihăilescu şi câteva cântece de pe noul său album, “Cipilica”, dar şi altele puţin mai vechi. Ovidiu i-a chemat şi el în scenă pe deja celebrii „Ză Corridors”, alături de care ne-a cântat „Cowboyul Nelu” şi ne-a făcut să râdem cu gura până la urechi.

După atâta veselie, era cazul şi de un moment mai poetic. Prin urmare, Majestatea sa, Dinu Olăraşu, poet de meserie şi folkist dintr-o întâmplare nefericită (aşa spune el, dar noi avem aici câteva obiecţii ) a revenit pe scenă, de data asta cu chitara la el şi însoţit de mai tânărul său coleg Paul Arva. După ce ne-au oferit porţia de muzici olăraşiene de rigoare, cei doi au revenit la biss alături de cei de la Fox Studis şi ne-au oferit o surpriză frumoasă. Un cântec compus cu doar câteva ore mai devreme, pe holul hotelului, o piesă despre oameni care se întâlnesc laolată, într-un cântec, oameni care sunt „cu folkul la per tu”, şi care se ştiu bucura de astfel de întâlniri ce se petrec poate o dată într-o viaţă

La final, Daniel Iancu ne-a înveselit din nou cu ale sale piese cu soacre, cai, capre, dealuri care-ţi bat la poartă ori valuri ce-ţi iau cu ele toată agoniseala de o viaţă. Nu a lipsit nici „Ofiţerul Radu” din ecuaţie. Am râs, am cântat, am aplaudat, ne-am şi dat puţin (mai mult ) în stambă,  în stilul caracteristic.

Seara s-a încheiat apoteotic cu „Tânăr şi liber”, piesă cântată de toţi cei care au urcat pe scenă în ziua respectivă, concurenţi şi juraţi, alături de publicul ridicat în picioare. S-a tras apoi oblonul şi festivalul de folk de la Vatra Dornei s-a încheiat.

Am ieşit din sală cu zâmbetul pe buze şi poftă de viaţă, aşa cum ni se întâmplă după fiecare eveniment folk reuşit la care participăm (din sală, ce-i drept, dar cât se poate de activ ). Pentru că astfel de evenimente sunt pentru noi numai bune de lăsat grijile deoparte şi de simţit bine alături de oameni frumoşi (atât cei din sală cât şi cei de pe scenă). Iar izvorul miraculos de folk de toate felurile şi de toate culorile din care ne-am înfruptat pe săturate în staţiunea de tratament de la Vatra Dornei ne-a mai îmbogăţit puţin, ne-a revigorat şi ne-a dat o poftă teribilă de viaţă şi … de cântat până la răsăritul soarelui :D. Ceea ce, dealtfel, s-a şi întâmplat, dar asta e o altă poveste (fără sfârşit ) şi va fi spusă în altă parte (de preferinţă la un pahar de vorbă între prieteni ).

Popularity: 16% [?]