Un oraş fără păcate

În cea de-a treia şi ultimă seară de festival ne-am prezentat în faţa scenei cu bagajele după noi şi bilete pentru trenul de miezul nopţii cumpărate,cu ochii roşii de oboseală, dar cu zâmbete largi pe feţele noastre şi sufletele pline de bogăţiile primite în dar cu o noapte în urmă, bogăţii pe care fiecare dintre noi le va păstra cum va şti mai bine şi se va apleca asupra lor ori de câte ori va simţi nevoia să caute un punct de sprijin în trecut.
Se anunţa o seară frumoasă, o seară cu doi corifei dragi încă din copilărie, unul mai mirific ca celalalt, plus un spiriduş poet şi nu în ultimul rând, un om cu voce caldă de pe meleaguri sighişorene, pe care nu-l mai auzisem live de o bucată bună de vreme.
Împărţit puţin altfel decât în serile precedente, spectacolul final din cadrul FolkFest Arad 2009, a avut două recitaluri mari cap de afiş: unul cu Mircea Vintilă şi Trupa Brambura, al doilea cu Mircea Baniciu alături de Pacifica. În deschiderea fiecăruia dintre cei doi corifei au cântat invitaţii lor: Adrian Ivaniţchi, respectiv Dinu Olăraşu.

Seara a fost deschisă aşadar de Adrian Ivaniţchi, invitatul corifeului Vintilă. Îmi era dor de cântecele şi prezenţa caldă, potolită şi blânda a artistului din cetatea medievală a Sighişoarei, aşa că l-am primit în scenă aşa cum se cuvine, în aplauze şi chiotele de veselie specifice grupului nostru. Ivaniţchi şi-a început recitalul cu un cântec nou-nouţ („Tânăr şi acum”), dedicat celor doi corifei cu nume de Mircea, prieteni şi colegi de breaslă din aceeaşi generaţie, un cântec ce vorbeşte cu nostalgie despre anii tinereţii, dar al cărui refren spune, cu un oarecare optimism, că „uneori mai cred că sunt tânăr şi azi”. Privind în ochii celui de pe scenă şi gândindu-mă la cei doi oameni dragi cărora le era dedicat acest cântec, mi-am spus în gând zâmbind „sunteţi mai tineri decât mulţi dintre noi”. Artistul a continuat cu piese mai vechi precum „Arsura”, „Aminitirea Paradisului”, „În cimitir paşte un cal” şi „Balada lui Mil”. Spre final, aşa cum îi stă în obicei, nu a uitat să ne daruiască o piesă semnată Dorin Liviu Zaharia, prieten, coleg şi colaborator al său în anii tinereţii şi de la primele acorduri am recunoscut cu toţii „Ploaia care va veni” (cunoscută de cei mai mulţi dintre noi de la Florian Pittiş). Am cântat şi noi alături de el şi am aplaudat zgomotos. La final de tot ne-a mai cântat o dată „Tânăr şi acum”, piesă al cărei refren o parte din public îl memorase deja şi îl fredona zâmbind.

În aplauzele noastre, Adrian Ivaniţchi a părăsit scena făcând loc mirificului corifeu Mircea Vintilă şi trupei Brambura. Şi pentru că tocmai se cântase despre ploaie, se pare că cineva de sus ne-a auzit şi a trimis pe pământ ditamai furtuna. Cortul nostru s-a umplut până la refuz de lume. Pe când mă întrebam dacă nu cumva înghesuiala asta va strica farmecul cântărilor, pe când mă gândeam că cei care dăduseră năvală în cort o făcuseră cu unicul scop de a se adăposti de ploaie şi nu pentru a fi prezenţi trup şi suflet acolo, alături de noi şi de ceea ce se întâmpla pe scenă, au început primele acorduri ale piesei „Cardio”, iar la refren m-am liniştit de tot privind în jurul meu. O mulţime frumoasă de oameni, unii aşezaţi în grabă pe unde apucaseră, alţii stând în picioare pe margini în timp ce prin crăpăturile cortului se scurgea apă şi mici băltoace se formau sub tălpile lor, unii cu hainele mirosind a ploaie, alţii cu firicele de apă scurgându-li-se din plete, cu toţii cântau, într-un glas: „Te du Măăăăărie, laaaaa faaaarmacie / Ca să îmi cumperi un medicament”. Am ştiut atunci că într-adevăr ploaia de afară fusese trimisă anume pentru a „le potopi pe toate”, pentru a curăţa orice urmă de rău, orice mic neajuns al festivalului, orice urmă de imperfecţiune şi pentru a transforma cortul pe care îl privisem la început cu suspiciune, într-un fel de mic „oraş fără păcate”, o oază de muzică şi bucurie, un adăpost în timpul furtunilor naturale şi sufleteşti.
Dar să revenim la corifeul cu ochi albaştri. Îmi era dor să îl văd şi mai ales să îl aud alături de trupa Brambura şi m-am bucurat să ascult „Madama de pică”, „Hanul lui Manuc”, „Strada Popa Nan”, „Pe Corso” sau „Lăptăria lui Enache” cântate alături de cele două fete frumoase din backing vocal (Elena Pavel, Andrada Popa ) şi instrumentiştii talentaţi ai trupei (Gelu Ionescu – clape, Robert Enache-chitară).

Prima dintre multele surprize ale serii nu a întârziat să apară, iar momentul care a urmat a fost unul pe care îl voi păstra mereu în suflet ca pe un dar de preţ. La un moment dat, trupa Brambura s-a retras de pe scenă pentru câteva clipe, iar corifeu nostru l-a chemat alături de el pe invitatul său din acea seară, Adrian Ivaniţchi. Pentru ceea ce s-a întâmplat mai departe îmi e tare greu să aleg cuvintele potrivite a descrie starea noastră, a celor din public. Vă pot spune că sala întreagă s-a ridicat în picioare şi că, deşi cunoşteam pe de rost versurile cântecului interpretat, abia de eram capabilă să cânt. Vorbele mi se opreau în gât, în timp ce eu nu mai ştiam dacă râd cu lacrimi ori plâng în hohote de râs. Dar să nu mai lungesc vorba de pomană şi să vă spun că cei doi artişti au interpretat un număr pe care, cu ani în urmă, Mircea Vintilă îl prezenta pe scenă alături de regretatul Florian Pittiş. Este vorba de un spectacol genial de pantomimă pe care Moţu Pittiş îl făcea pe piesa „Lordul John” Cunoşteam acest număr dintr-un clip de pe Youtube, îmi era nespus de drag şi am regretat întotdeauna că nu l-am putut vedea live, că nu am făcut parte din publicul acela frumos de tot surprins şi el pe înregistrare. Nu de puţine ori, auzind „Lordul John” în concerte, m-am jucat imitând câte o mişcare comică din acest spectacol. Şi iată-l acum, în faţa mea, pe Puiu Ivaniţchi făcând acelaşi număr şi iată o mulţime întreagă de oameni frumoşi care râdeau cu lacrimi, aplaudau şi cântau, o mulţime ce-mi părea că seamănă leit cu cea văzută pe înregistrare. Pe când mă întrebam dacă Ivaniţchi va face exact ceea ce făcea Moţu Pittiş pe versul „trântă deci cu tine vreau”, am văzut ditamai omul, întins pe scenă şi executând flotările de rigoare în hohotele de râs şi aplauzele publicului. Mi-am spus atunci din nou, amintindu-mi de piesa cântată de Ivaniţchi în deschiderea serii, „sunteţi tineri şi azi, puţini oameni ştiu să fie tineri aşa cum ştiţi voi să fiţi”.

A urmat o nouă surpriză, corifeul nostru i-a invitat în scenă pe alţi doi prieteni vechi, Nelu Pitic şi Daniel Julean, alături de care ne-a cântat „Un om pe nişte scări” şi „Ţara lui Leru-i ler”. Un moment frumos, cântece vechi şi dragi cu trei oameni şi trei chitări, căldură, sinceritate şi zâmbete, atât pe scenă cât şi în public.
Trupa Brambura a revenit apoi şi alături de ei Mircea Vintilă a mai cântat, ca pentru despărţire, „Adio, deci pe curând” şi „Barca”. Dar nu a fost chip să scape de noi şi aplauzele noastre, aşa că a revenit la biss cu „Mielul”, pe care l-am cântat într-un suflet răspunzând, aşa cum ne stă în obicei, la versul „Ce asculţi tu mielule?”, cu replica pe care o dădea Moţu Pittiş şi anume „Sepultura, domnule!” . Cu „Alte clipe trăite, alt epilog”, corifeul cu ochi albaştri ne-a spus cu zâmbetul său cald şi bun „Pe curând, la revedere!” şi a ieşit aplaudat de un public ridicat în picioare. Nu ne-am dat bătuţi, deşi palmele ne usturau şi ştiam că mai avem nevoie de ele în seara respectivă, ci am aplaudat în continuare. Artistul a revenit la al doilea şi ultimul biss şi ne-a cântat „Pământul deocamdată”.

Şi dacă tot era rost de întâmplări din lumea basmului, după recitalul lui Mircea Vintilă scena a fost invadată de spiriduşi . Mă rog, era un singur spiriduş, unic şi irepetabil dealtfel, dar unul care pentru noi face cât zece. Şi ca să înţeleagă toată lumea cu cine are de a face, spiriduşul nostru s-a prezentat încă de la început, în stilu-i caracteristic: „Eu sunt Dinu Olăraşu (pauză meditativă) Da? Dinu (pauză poetică) Olăraşu. Ca să fie clar!”
Spiriduşul a început cum nu se putea mai nimerit, într-un moment în care cu toţii simţeam cât de important e faptul că ne avem unii pe alţii, că oamenii din jur zâmbesc, că grijile ni le-am lăsat acasă, că ploaia de afară purifica aerul şi sufletele, în timp ce noi primeam în dar dinspre scenă bucăţi de nemurire. „N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit / E de-ajuns o mână de prieteni şi puţin infinit” ne spunea Dinu Olăraşu pe acordurile unui cântec atât de drag. Ne-am înveselit apoi cântând cu toţii, ca nişte „provinciali” mândri de statutul nostru „Ţine-te departe de Bucureşti / Ţine-te departe, să n-o păţeşti!”, zâmbind pe sub mustaţă şi aplaudând cu spor.
Apoi, tot pentru a lămuri anumite lucruri, spiriduşul a vorbit din nou: „Eu sunt poet, da? Eu nu sunt folkist! Sunt poet. Faptul că şi cânt e doar o întâmplare nefericită a vieţii mele. Aşa că îmi cer scuze!”. Aşa grăit-a el, dar noi, cei din sală, am râs cu poftă de aşa o poznă, căci ştiam cu toţii prea bine că spiriduşul nostru se pricepe de minune să scoată sunete fermecate cu vocea şi strunele chitării şi că mai ştie şi să rânduiască cu pricepere note muzicale buclucaşe spre a da naştere unor melodii la fel de frumoase precum versurile-i măiastre.
Spiriduşul a continuat apoi, tot spre a ne face cunoştinţă cu el însuşi şi firea lui încurcată şi fermecată de fiinţă din poveşti, cântându-ne „Poate sunt cam alandala / Poate sunt împrăştiat / Dar nu am intenţii rele / Sunt cel mai fain băiat!”. A urmat un moment de aducere aminte, căci fiinţele de poveste nu uită unele de altele, iar acel Ariel ce a fost cel mai frumos din toate oraşele prin care i s-a auzit glasul fermecat, nu putea să nu îşi facă simţită prezenţa printre noi într-o seară magică precum aceasta. Prin urmare, Dinu Olăraşu ne-a recitat „Am tras adânc în piept Carpaţii României”, poezie scrisă de el însuşi în amintirea lui Moţu Pittiş. Aplauze atât pentru spiriduşul de pe scenă, cât şi pentru „umbra călătoare” cu plete lungi a lui Ariel pe care am simţit-o trecând prin cortul nostru în fiecare seară şi zâmbind văzându-ne mulţi şi frumoşi.
A urmat „Cutia de scrisori”, „Naşpa” şi „Sună-mă noaptea” şi spiriduşul s-a făcut nevăzut. Dar noi cunoşteam deja vrăjitoria prin care poţi readuce fiinţe fermecate înapoi pe scenă, aşa că ne-am ridicat în picioare şi am rămas acolo lovind cu putere palmele noastre una de cealaltă, până când spiriduşul a reapărut în faţa noastră. Ce a făcut, ce n-a făcut, că pe loc al nostru cort a dispărut cu tot cu oraşul în care vieţuiam de trei zile, sub tălpi am simţit nisip fierbinte, în nări miros de sare, iar zgomotul picurilor de ploaie s-a transformat în vuietul mării. „Dincolo de orice Vaaamăăă / Dincolo de da sau nuuuu / Dincolo de toată luuumeeaa / Fooooolk Yoooooou!” cânta Dinu Olăraşu, iar noi primeam în dar, cu bucurie, bucăţica de Vama Veche adusă până la noi din capătul celălat de ţară.

Povestea a continuat cu nimeni altul decât, vorba lui miragecj, the one and the only, Mircea Baniciu, care a urcat pe scenă zâmbind jovial cum îi stă în fire, în aplauzele furtunoase ale publicului ce-l aşteptase cu sufletul la gură. Corifeul nostru nu a venit singur ci, în afară de unicul şi irepetabilul Vladi Cnejevici, a adus cu el întreaga trupă Pacifica, plus încă o surpriză de zile mari.
Încă de la început, Baniciu ne-a surprins în mod plăcut. Aşteptam primele acorduri ale „Tristeţilor provinciale”, piesă ce deschide de cele mai multe ori concertele lui Baniciu şi am rămas atât de surprinsă neauzindu-le încât, în primă fază, nici nu am recunoscut o piesă tare dragă mie şi foarte rar auzită în concerte şi anume „Drum înapoi”. După prima piesă Tetea ne-a dat „Bună seara” cu veşnicul său zâmbet pe buze şi ne-a anunţat că vom avea parte de o seară deosebită, o seară plină de surprize plăcute, o seară în care nu se va cânta neapărat folk, dar în care ne vom simţi cu toţii extraordinar. Şi nici nu aveam cum să ne simţim altfel când pe scenă se cântau piese cunoscute de generaţii şi generaţii, Baniciu era într-o formă de zile mari, iar trupa Pacifica suna atât de bine. În continuare s-a cântat „Întoarcerea la Orient”, am primit apoi o „Eşarfă în dar”, ne-am plimbat pe „Dealul cu dor” împreună cu bonomul corifeu care, pe lângă piese cântate şi orchestrate impecabil, a mai adus cu el, cum îi stă în obicei şi o tolbă mare cu glume şi anecdote îndesate într-însa. O mică problemă tehnică nu-l sperie uşor pe un astfel de corifeu şugubăţ şi băncuros şi nici nu-i strică buna dispoziţie cu una cu două. Un mic impas de natură tehnică se rezolvă cu zâmbetul pe buze: „Am să-l rog pe sunetist să îl dea pe Vladi mai încet” a spus Baniciu într-o astfel de situaţie. „Nu de alta, dar m-am săturat să-l tot aud de atâţia ani! Să-l dea pe el mai încet şi pe mine mai tare. Că de mine încă nu m-am săturat!” a continuat el, spre deliciul celor din public, care au aplaudat plini de voie-bună.
După ce a cântat „Vara la ţară” şi „Scrisoare de bun-rămas” alături de un public de nota zece ce fredona într-un glas fiecare vers, Mircea Baniciu a introdus în scenă o nouă surpriză a serii. Nimeni altul decât Ioji Kappl însuşi a apărut în faţa noastră în aplauze furtunoase. Şi până când oaspetele de onoare s-a instalat şi s-au pus la punct detaliile tehnice, şugubăţul Tetea a mai făcut o mică glumă: „Eu şi Vladi tocmai am împlinit 21 de ani de convieţuire paşnică. Şi nu ne-am bătut până acum niciodată” ne-a spus el râzând, iar noi l-am acoperit cu aplauze.
Ce a urmat cred că vă puteţi imagina. Un Baniciu de zile mari acompaniat de instrumentiştii talentaţi de la Pacifica, plus chitara bass a lui Ioji Kappl, publicul ridicat în picioare dansa, aplauda şi dădea din pleată, o întreagă nebunie, ce mai! Şi aşa cum spusese Baniciu însuşi încă de la începutul recitalului, nu mai ştiai de e sau nu e folk, dar cert este că mulţimea prezentă acolo se simţea mai mult decât bine. S-a început cu „Pisica neagră” şi s-a trecut apoi, cu „Vremuri”, la piese din repertoriul Phoenix.
Cu ochii pe ceas şi plini de părere de rău, am început să ne pregătim de plecare. Vremea era târzie, iar conductorul trenului ce trebuia să ne lase în gara de la Cluj, ca pe nişte oameni serioşi şi responsabili ce suntem, la timp ca să ajungem la birouri, nu avea, vorba unui om frumos şi drag de tot (nu spui cine, persoană importantă ) „puţină înţelegere”, nu ar fi înţeles nici în ruptul capului, că „doar oameni suntem” şi tare bine ne-ar pica să mai rămânem. Dar mersul trenurilor e mersul trenurilor, conductorii oameni serioşi şi scorţoşi, programele stricte trebuie respectate, iar noi trebuia să ne revenim urgent la realitate dacă nu voiam să ne pierdem pâinea de la gură. Prin urmare, pe acorduri de „Mugur de fluier”, ne-am ridicat cu toate sarsanalele după noi, căutând din priviri oameni mulţi şi dragi ce trebuiau salutaţi şi strânşi tare de tot în braţe. Pupat toţi Piaţa Endependenţi. Am salutat apoi, din priviri, cortul buclucaş cu toate frumuseţile din el, am promis că vom reveni negreşit şi am ieşit ţopăind pe „Mica ţiganiadă”.

Şi cum „orice plăcere se termină prost”, o poveste ca asta nu putea să aibă un final mai puţin plăcut decât cel pe care l-a avut. Din lumea magică a cortului nostru cu muzică şi poezie, oameni frumoşi, bună-dispoziţie, drag de cei din jur şi de tot ce e bun şi frumos, am nimerit direct în partea opusă, iar şocul a fost cu atât mai mare. Trenul ce ne-a dus spre oraşul de la poalele Feleacului, chiar dacă nu era celebrul Timişoara-Iaşi, arăta mai mult decât grotesc. Condiţii inumane, mirosuri pestilenţiale, căldură ca în saună, pe culoarul întunecos şi murdar figuri dubioase păreau că te pândesc şi sunt gata să sară la atac, nesimţire, nepăsare faţă de cel de lângă tine, oameni urâţi de tot cu priviri goale şi reci ca gheaţa ce dezvăluiau suflete la fel de goale şi de otrăvite şi peste toate astea din nou duhoarea, căldura şi drumul ce nu se mai termina.
Când am ajuns la Cluj nu mai ştiam dacă hainele mele duhnesc sau dacă mirosul acela îmi rămăsese atât de clar întipărit în memorie, încât părea încă prezent. Pe moment mi-a spus „Gata! Mai puţine drumuri de acum! Trenuri nu mai vreau să văd! Da-le încolo de concerte! Mă fac om serios!”. Ştiam însă că nu vorbesc serios şi că imediat ce voi reuşi să fac o baie şi să mă odihnesc, voi reveni la gânduri mai bune. Iar astăzi ştiu că ceea ce am avut la Arad a meritat din plin sacrificiul şi că, dacă e chiar necesar, voi mai trece prin experienţe mai puţin plăcute precum drumul acela, dacă în schimb aş primi măcar jumătate din bogăţiile ce le-am adus cu mine de la Arad, bine păstrate în suflet şi povestite aici aşa cum m-am priceput mai bine.

[View with PicLens]

12345►

FolkFest Arad – Folk is not dead (Prima parte)

FolkFest Arad – Folk is not dead (Partea a doua)

mai multe fotografii aici şi aici

Popularity: 3% [?]