Din seria nopţi albe autografiene – Descărcare pe Unde meteolancolice

De Alina Ioana Deac la data March 29, 2009 in Rubrica CRONICUŢA CU PERIPEŢII

: Grupul Unde

De când mă ştiu pe lumea asta, am fost “meteosensibilă”, “meteoinfluenţabilă” şi de ce nu, “meteolancolică” până în pânzele albe şi înapoi. Oricât de mult încerc să mă controlez, îmi e aproape imposibil să nu mă las influenţată de ploaie, de soare, de nori sau cer senin, să îmi schimb starea fizică sau psihică în funcţie de aceste lucruri venite din afara mea. Din păcate, începutul primăverii nu mi-a fost niciodată prielnic, pentru că doamna astenie îşi face, în fiecare an, apariţia în casa mea şi nu prea se dă dusă până când nu vine vara. Colac peste pupăză, cam în perioada asta a anului mi se cam întâmplă toate relele şi tare greu mai sunt ele de dus într-o stare psihică atât de labilă.

Nici astenia, nici problemele de toate felurile nu m-au ocolit primăvara asta. Faţă de anii precedenţi însă, acum există câteva lucruri care reuşesc cu brio să mă ţină la suprafaţă. În primul rând, sunt câţiva oameni frumoşi şi dragi, fără de care nici nu ştiu cum am reuşit să trăiesc până acum, mai e apoi locul ăsta virtual în care, din când în când, cu riscul de a vă plictisi/deprima/întrista, mă mai psihanalizez şi mai exorcizez câte un ghiavol hâtru ce nu mă lasă să văd limpede toate frumuseţile care mă înconjoară. At last, but not at least, mai există un loc, de data asta cât de poate de real şi material, în care nu este zi de joi dată de la Dumnezeu ce să nu mă ajute să mă descarc de toate lucrurile mai puţin frumoase ce mă apasă. Nu degeaba la ceea ce se întâmplă în serile de folk din clubul Autograf îmi place să-i mai spun „descărcarea de joi”.

Joia trecută, adică pe data de 26 martie 2009, am coborât treptele beciului de pe Memo cu sufletul destul de încărcat şi cu mintea cam obosită. M-au întâmpinat, cu zâmbetul pe buze, aceiaşi cheleneri primitori şi bucuroşi de oaspeţi pe care îi cunosc deja de ceva vreme. La una dintre mese, mă aştepta întreaga gaşcă gălăgioasă şi pusă pe fapte mari, ce m-a primit, aşa cum ne stă nouă în obicei, cu urale şi chiote de veselie specifice. M-am aşezat, ceva mai înviorată, la masa cu oameni frumoşi şi m-am alăturat corului lor ce fredona voios toate cântecele ce răzbăteau din boxe. Înregistrări din concerte cu Ducu Bertzi, Poesis, Mircea Vintilă sau Emilian Onciu ne bucurau auzul şi ne aminteau de câteva seri de neuitat petrecute în locul ăsta atât de drag nouă. Nina, chelneriţa noastră specială, „fata de la bar” (titlu de onoare pe care i l-am dat noi în timp ce cântam cu patos fiecare vers al „Bărcii” lui Mircea Vintilă), nu a întârziat să îşi facă apariţia la masă şi să mă servească la fel de prompt şi cu zâmbetul pe buze ca de obicei, cu băutura bahică obşinuită. Compania de soi, muzica din difuzoare, feţele vesele din jur şi aşteptarea concertului ce urma să vină au început, încetul cu încetul, să şteargă gândurile negre din mintea mea, să facă totul să pară mai simplu şi uşor de depăşit.

După ce spectatorii au început să apară şi să se aşeze fiecare la locul său, ne-am mutat şi noi sediul central de la masă pe scaunele din faţa scenei sau pe scările din lateral şi ne-am pregătit să primim ceea ce urma să ni se ofere. A început Ionuţ Mangu, un obişnuit al casei, membru al grupului folk ce poartă chiar numele de „Autograf”, o voce puternică, un timbru aparte şi o prezenţă jovială ce m-a înveselit din prima seară în care l-am văzut pe scena asta. Ionuţ ne-a cântat două piese noi, „Nu ştiu ce am”, scrisă pe versuri de Marin Sorescu şi „Haşuri”, un cântec nou-nouţ, proaspăt scos din cuptorul de creaţie, născut cu doar o zi în urmă şi cântat acum în primă audiţie. M-am bucurat de cele două cântece şi am observat cu bucurie că Ionuţ al nostru creşte din punct de vedere muzical, ceea ce e foarte bine, iar noi îi dorim să tot crească şi de-acum încolo.

Au intrat apoi în secenă protagoniştii serii, grupul „Unde”, într-o formulă extinsă. Ioan Onişor şi Sandra Pop cred că nu mai au nevoie de prea multe prezentări. Alături de ei am auzit-o, pentru a doua oară, pe Olivia Langa, cea care o înlocuieşte pe Cristina Pătraşcu, o voce deosebită, ce nu poate trece neobservată. Cei trei au fost acompaniaţi de Sorin Zamfir (percuţie) şi Florin Dorca (clape).

Grupul „Unde” ne-a servit cu o porţie mare de „Meteolancolie” (titlul celui mai recent album scos de ei), ne-au cântat piese precum „Lentile de contact”, „Fulga” (pardon, „Cedra”, apoi „Fulga”, vorba lui Onişor laughing ), „Lira”, „Pietre”, „Unde”, „Meteolancolie” şi de fapt, cam toate piesele de pe ultimul lor material, plus altele mai vechi. În afară de compoziţiile proprii, ne-au mai servit şi cu câteva piese pe „versuri frumoase” (vorba aceluiaşi Ioan Onişor), bunătăţi din repertoriul unor artişti români şi străini, iar la final artiştii ne-au onorat şi cu un biss (sau „tris” cum strigam noi, cei din sală). Atmosferă faină, tipic autografiană, noi am cântat cât ne-au ţinut glasurile alături de cei de pe scenă, iar eu personal m-am descărcat de problemele şi grijile inutile din ultimul timp.

După o scurtă pauză în care ne-am mai salutat şi pupat cu tot felul de oameni faini pe care i-am zărit în timpul concertului şi am mai ascultat înregistrări cu fel de fel de corifei de soi, Ioan Onişor a urcat din nou pe scenă, de data asta alături de Ionuţ Mangu şi Neli Biriş, adică Grupul „Autograf”. Cei trei ne-au cântat şi ei de toate pentru toţi, interpretări personale ale unor piese cunoscute, dar şi compoziţii proprii. Noi ne-am bucurat în mod special de „Camera cealaltă” (Dinu Olăraşu), de „Şi de-ar fi” (Ducu Bertzi), dar şi de, vorba lui miragecj, „ultimul hit autografian”, „Licurici” (Ioan Onişor).

O seară autografiană faină, puţin mai liniştită decât altele parcă, dar una în care ne-am simţit bine, am cântat piese dragi, ne-am mai apropiat de câţiva oameni pe care îi ştiam mai mult din vedere şi ne-am bucurat de tinerii clujeni care cântă folk şi o fac parcă din ce în ce mai bine.