Se întâmplă de multe ori să pierdem ani buni din viaţă alături de o persoană care nu are nimic în comun cu noi, care de fapt nu are nicio legătură cu personajul imaginar pe care l-am creat noi înşine în jurul acestei persoane. Ne trezim într-o bună dimineaţă lângă un străin şi realizăm că locul nostru nu este acolo, în patul acela, lângă persoana aceea pe care, până nu demult, susţineam că o iubim cum nimeni altul nu a ştiut să iubească vreodată. La început ne speriem puţin de noi înşine şi de propriile sentimente pentru ca apoi, mai mult sau mai puţin conştient, să începem să căutăm nod în papură persoanei de lângă noi, până când ne simţim destul de îndreptăţiţi să o luăm din loc.

Tot aşa se întâmplă să trăim ani de zile şi chiar o viaţă întreagă în pielea unei persoane care nu are nimic în comun cu noi înşine, cu propriile vise şi idealuri. Şi ne trezim în fiecare dimineaţă în pielea asta îngrozitor de străină. Uneori parcă, parcă, înainte de a apuca să ne bem cafeluţa, simţim că ceva nu este în regulă. Dar după primele guri de lichid negru şi amar, începem să uităm de sentimentul acesta sâcâitor sau să îl amânăm pe mai târziu. Nu de alta dar iar au mai rămas 15 minute în care trebuie să ne teleportăm la birou, unde ne aşteaptă atâtea probleme importante care nu suportă amânare.

Zilele trec şi pielea cea străină se lipeşte tot mai tare de noi. Iar atunci când simţim că ne strânge, că ne apasă, dăm vina ba pe vârstă, ba pe stres, ba pe şefi, ba pe copii, ba pe căsnicie, ba pe ţara asta de căcat, ba pe sistem, ba pe ăştia care ne mint cu televizoru’, ba pe stratul de ozon, pe orice, nu contează, că de găsit vinovaţii de felul acesta avem - har domnului! - pe unde găsi. Din păcate, cred eu, sunt puţini cei care reuşesc, într-o bună dimineaţă, când se trezesc în pielea cea străină, să ia brusc hotărârea de a o abandona definitiv şi de a pleca departe de persoana necunoscută în corpul căreia şi-au irosit ani din viaţă.

Nu vreau să mă laud dar, în clipa de faţă, cred că fac parte dintre cei norocoşi, dintre cei care au hotărât, la un moment dat în viaţă, să-şi lepede pielea cea străină şi să fugă departe de toate acele locuri, fiinţe, sentimente, prejudecăţi şi preocupări care nu aveau nicio legătură cu propria persoană.

Într-o bună dimineaţă nu mi-am mai recunoscut chipul din oglindă. Şi atunci, într-un moment de disperare şi de nebunie sublimă, am început, cu hotărâre şi încăpăţânare dar nu fără teamă, anevoiosul proces de auto-despieliţare. Mi-a luat ceva timp şi nu a fost uşor deloc, pentru că pieile acelea se lipiseră de tot ce aveam eu mai scump, dar, cu multă perseverenţă, cred că am reuşit, de curând, să ajung la capătul drumului.

Minunea s-a întâmplat la Vama Veche la început de august. Ca să ajung la Folk You am făcut câteva mici sacrificii, am renunţat la o excursie în Grecia, am strâns bine cureaua ca să am ceva bani de cheltuială, şi am trecut prin nenumărate peripeţii. Dar nu îmi pare rău absolut deloc! Din contră, am avut nevoie de tot ceea ce am primit acolo ca de o gură de aer proaspăt.

Am ajuns în Vamă cu câteva zile înainte de începerea festivalul, obosită şi stresată, după un drum lung cu trenul. După primele două zile însă, în ciuda orelor puţine de somn mai mult sau mai puţin confortabil, în cort, am realizat, cu uimire, că sunt odihnită, relaxată şi împăcată cum n-am mai fost poate din copilărie.

La început am crezut că pur şi simplu îmi prieşte somnul în cort şi chiar făceam glume de genul: “Gata! Îmi cumpăr cort şi mă căpătuiesc şi eu! Mă mut la casa mea în spatele blocului!” :)) . Mi-am dat seama apoi că nu doar acesta era motivul acelei stări de bine pe care o simţeam în tot trupul şi sufletul meu, ci povestea în sine, Vama cu liberatea, frumuseţea şi nebunii ei, pescăruşii care mă trezeau în fiecare dimineaţă, muzica bună ce mă întâmpina la tot pasul, mirosul de sare, nisip şi liberate din jur şi, nu în ultimul rând, sentimentul de nerăbdare şi bucurie, ce mă cuprindea, pe măsură ce timpul trecea şi festivalul se apropia.

Când am ajuns în Vamă nu eram încă vindecată de tot de frica de mine însămi, de prejudecăţile ce se lipiseră de mine în ultimii ani, de teama de a-mi da voie să fiu liberă, să fiu eu însămi, necosmetizată, fără măşti şi podoabe de protocol. Îmi cunoşteam bolile şi eram pregătită să lupt cu ele până la stârpirea lor totală dar nu îmi imaginam că va fi atât de uşor. De fapt, eu personal nu am făcut nimic! M-am lăsat doar purtată de val, la propriu şi la figurat, şi m-am trezit vindecată mult mai repede şi mai uşor decât m-aş fi aşteptat.

Ce poate fi mai frumos şi mai relaxant, după un an de muncă, decât să te trezească dimineaţa mirosul mării şi sunetul valurilor care se agită la doar doi paşi de locul în care te-ai odihnit peste noapte? Ce te poate scoate din rutina zilnică de roboţel de birou mai tare decât o astfel de dimineaţă în care îţi bei cafeluţa la uşa cortului, cu picioarele în nisipul încă răcoros, în timp ce marea te cheamă parcă la ea să te învioreze? Urmează apoi îndemnul pe care începi să-l cânţi încet: “Iubita mea, să ne-aruncăm în mare!/ Şi să trăim în mare neînfrânţi!” iar restul găştii ţi se alătură în cor în timp ce înaintaţi agale pe nisip, zâmbind şi cântând. Şi continuaţi cântarea scufundându-vă zgribulite dar vesele nevoie mare în apa rece şi binefăcătoare a mării.

Ziua continuă sub razele soarelui, leneşă şi fără nicio grijă. În jur oamenii zâmbesc, cântă, montează corturi sau se plimbă în costumul lui Adam atât de firesc încât uneori ai impresia că slipul de pe tine ar trebui considerat o anormalitate. Nimeni nu se grăbeşte, nimeni nu vrea ceva anume, nimănui nu-i pasă dacă porţi părul vopsit în verde sau, dimpotrivă, te-ai machiat ca de discotecă şi ai pornit să te plimbi pe tocuri prin nisip!

Oriunde mergeam, pe oriunde ne plimbam, pe şosea, pe plajă sau pe faleză, ne plimbam cântând, uneori dansând. Iar cei din jur cântau şi ei alături de noi, sau zâmbeau măcar, sinceri şi prietenoşi. Începusem să cred că, de fapt, aşa ar trebui să fie lumea. Să pornim din casă cântând şi dansând şi să mergem aşa pe bulevarde, în tramvaie, metrouri, autobuze şi maşini, să ne salutăm cu un vers şi să răspundem la salut cu un altul, să ne facem zilnic, pe stradă, prieteni noi şi să ne bucurăm de cele mai mărunte lucruri pe care le vedem în cale.

Fiecare seară din Vama Veche a avut farmecul ei unic, iar ultimele trei seri, pe care le-am petrecut pe plaja de la Corsaru, pe jos, în nisip, în faţa scenei, au încununat toată această aventură şi au dat poveştii toate ingredientele de care mai avea nevoie.

Concediu şi relaxare nu înseamă neapărat o vacanţă pe o insulă străină, într-un hotel cu toate cele necesare, cu mese asigurate şi ghid care să ne îndrume prin locuri de vis. Din contră, oricât de frumoase ar fi locurile pe care le vizităm în astfel de concedii, oricât de diferit ar fi totul de ceea ce am mai vazut până atunci, vacanţele organizate, plănuite cu grijă dn timp, nu prea reuşesc să ne scoată din rutină. Ba din contră, ne ajută să intrăm într-o - întrăznesc să-i spun - rutină a concediului, un program care începe cu câteva luni înainte, luni în care căutăm cele mai avantajoase oferte, în care ne certăm cu şefii şi colegii pentru câteva zile amărâte de concediu într-o perioadă dată, continuă cu o pregătire intensă şi stresantă, un drum cu un avion amărât şi ieftin, drum mult mai scurt şi poate mai confortabil decât cel cu trenul dar atât de lipsit de farmec şi de emoţia pe care doar glasul roţilor de tren ţi-o poate da. Urmează apoi vreo zece zile în care ne stresăm fie să ne bronzăm cât mai frumos şi mai sănătos, fie să ajungem în toate locurile pe care dorim să le vizităm, iar la final, când avionul de întoarcere decolează, ne dăm seama că suntem mai obosiţi decât la plecare, că suntem nemulţumiţi, fie pentru că nu am făcut tot ceea ce ne-am propus, fie pentru că ceea ce am văzut nu semăna deloc cu ce era în broşura de prezentare, fie că, pur şi simplu nu am reuşit nicicum să ne relaxăm, iar peste două zile trebuie să o luăm de la capăt cu treburile de birou.

Cam aşa au arătat concediile mele din ultimii ani şi sincer, ajunsesem să cred că aşa vor arăta şi următoarele până la pensionare. Credeam, până nu demult, că numai o căruţă de bani ar putea să-mi rezolve această problemă. Căruţa respectivă trebuia să îmi ajungă să trăiesc fără loc de muncă şi să mă plimb cu avioane şi maşini de lux prin toată lumea şi eram convinsă că doar aşa aş putea să fiu fericită, relaxată şi mulţumită în viaţă.

Uitasem aproape cu desăvârşire de micile escapade din timpul liceului când fugeam cu ceva mărunţiş în buzunare şi un schimb de haine, măcar până la Festivalul Medieval de la Sighişoara, fără să ştiu ce voi mânca şi unde voi dormi. Uitasem cât de bine puteau să îmi facă astfel de ieşiri, cât de bine mă puteam simţi, cât de liberă şi de fericită eram, cum se înfiripau prietenii între oameni care schimbau un colţ de pâine pe o ţigară sau împărţeau aceeaşi sticlă de alcool ieftin în timp ce stelele străluceau pe cer, câţiva “trubaduri” cântau undeva pe aproape, iar noi depănam poveşti frumoase în naivitatea lor adolescentină.

Anul acesta a fost însă, pentru mine, un an al marilor schimbări, un an în care am hotărât poate pentru prima dată în viaţa de om matur, să caut bine înlăuntrul meu, să fac un inventar atent şi sincer cu tot ceea ce există acolo, să sortez, să elimin ceea ce nu-mi aparţine şi să încerc să sporesc şi să înfrumuseţez ceea ce ştiu cu siguranţă că este al meu şi numai al meu.

Am încheiat acest inventar, la început de august, la Vama Veche, după cum spuneam mai sus, mult mai repede decât mă aşteptam. Iar Vama în sine, cu tot ce are ea frumos sau mai puţin frumos, a contribuit direct la lucrul acesta. Dacă de aproape un an de zile lucram intens cu mine însămi, încercând să mă eliberez de tot ceea ce îmi era străin, am avut nevoie de acest mic spaţiu al libertăţii totale, al lipsei de prejudecăţi şi inhibiţii, pentru a face să cadă şi ultimele lanţuri.

Credeţi poate că folosesc cuvinte prea mari şi poate aveţi dreptate să credeţi asta. Nu vreau însă să spun că, pentru a găsi fericirea şi relaxarea de care aveţi atât de mare nevoie, trebuie neapărat să vă luaţi cortul în spinare şi să vă îngrămădiţi ca sardelele într-un mic sat pescăresc de pe litoralul murdar şi sărac al Mării Negre. De asta am avut eu nevoie pentru a-mi aminti cine sunt şi care sunt lucrurile care mă fac cu adevărat fericită. Poate fiecare dintre voi are nevoie de altceva.

Ceea ce am vrut eu să vă spun cu această poveste este că, fie că e vorba de un concediu, de o viaţă, de o relaţie (cu tine însuţi sau cu cineva apropiat), este foarte important să accepţi de fiecare dată adevărul, adevărul despre tine însuţi, despre viaţa ta, despre cei din jurul tău. Important este să nu ne lăsăm prinşi în relaţii care nu au legătură cu noi înşine şi în vieţi care ne sunt străine. Iar dacă am apucat să ne legăm bine în mii de lanţuri, să ne facem curaj şi să ne eliberăm o dată pentru totdeauna. Şi nu trebuie decât să ne dăm drumul, să fim exact aşa cum vrem noi să fim şi să o pornim exact pe drumul acela despre care ştim prea bine şi dintotdeauna că este al nostru. Nu trebuie să stăm pe gânduri, să cumpănim, să întoarcem problema pe toate părţile, să încercăm să găsim soluţii de compromis sau să ne găsim scuze în ochii noştri sau ai persoanelor de lângă noi. Trebuie doar să o luăm din loc, simplu, nebuneşte şi fără regrete. Şi să pornim pe drumul acela, al nostru şi numai al nostru, oricât de greu şi de plin de piedici ar părea el. Pentru că, în fond, e chiar singurul drum care poate duce undeva, care nu se termină într-o fundătură.

(Autor foto: Eugen)

Popularity: 3% [?]