Zilele trecute a avut loc vernisajul expoziției tinerei artiste clujence, Adelina Câmpean, cuprinsă sugestiv în titlul “Autoportret versus Paradis”. În încercarea de-a pătrunde cât mai adânc în colțurile mai puțin domoale din universul creativ al artistei, am străbătut împreună – preț de câteva întrebări și răspunsuri – un drum frumos și anevoios al… cunoașterii.

Lucia Mărginean: Autoportret. Paradis. De unde dedublarea? Nu este paradisul în fiecare dintre noi?

Nu este neaparat o dedublare. Seria “Autoportret versus Paradis” este o încercare de autocunoaștere pusă pe baza unor teme de interes personal: Paradisul (paradisul propriu, paradisul altora, paradisul pierdut), Renunțarea (prezența-indoiala, hotărârea-frica, renunțarea finală) și Izgonirea din paradis (Meditația-avertizarea-izgonirea). Autoportretul este legat în mod direct de o experiență de viață, concentrând o preocupare evidentă (de cele mai multe ori) pentru analize, sondaje, imersiuni psihologice, vizând  interogații care să răspundă unor mistuitoare dorințe de autocunoaștere. Am folosit manipularea digitală a imaginii pentru a apropia conceptual de autoportret de lumea modernă, pentru a arăta duritatea autocunoașterii dorite, sau cel puțin impunerea unui dramatism interior și exterior. Autocunoașterea se realizează în trei stări, în trei etape. Indiferent de simbolul în spatele căruia se ascunde, autocunoașterea trece prin meditație, conștientizare și finalizare.

LM: Cum și când a venit momentul în care ai știut că fotografia este calea pe care trebuie să mergi?

Probabil de pe vremea când nu conștientizam încă mare lucru . De mică aveam aparat de fotografiat, aveam și profesor lângă mine. Probabil atunci .

LM: Care crezi că e este trăsătura sau calitatea indispensabilă oricărui fotograf?

Pasiunea, Privirea, Gândirea vizuală și conceptuală.

LM: Ce crezi că transformă fotografia în artă?

Conceptul!

Sunt atât de departe de real, atât de aproape de ireal. Trăiesc între două lumi abstracte. Una e lumea care mă ridică încet spre lumină, cealaltă… e lumea cu prea mult întuneric. Încerc să-mi dau seama de care dintre ele aparțin, dar plouă puternic și eu…

LM: Am observat că multe din lucrările tale îmbracă haina avangardistă care-mi amintește de fotografiile lui Diane Arbus și îmi inspiră un soi de asemănare între două culoare ale aceluiași spectru suprarealist. Ce părere ai?

Singura asemănare între mine și Diane Arbus e meseria/pasiunea aleasă: Fotografia. Diane a fost un fotograf de portret, nicidecum unul îndreptat spre suprarealism. Fotografia îndeosebi, pitici, gemeni, bolnavi psihic. Diane a fost “realitatea”. Eu tind spre partea opusa…”Irealitatea”.

LM: Ce face ca o fotografie să fie cu-adevărat bună?

Artistul vizual sau artistul fotograf sau chiar doar fotograful, depinde cum vreți să-i spuneți. Contează sufletul, dăruirea, mesajul, dar în același timp contează compoziția, tehnica. Aparatul de fotografiat fie el argentic sau numeric ajută și el, e drept, dar nu în așa de mare măsură ca și artistul în sine. Și ca să arătăm lumii că nici calea spre fotografie nu e roz, financiarul are și el o anumită influență.

Mi-a căzut lumea din palme…

LM: Crezi că lumea ar fi fost alta dacă nu exista fotografia? Ce e de fapt fotografia?

Da, ar fi fost alta…. Ar fi fost o lume fără amintiri sau cu mult mai puține amintiri decât în prezent. O lume cu mai mulți pictori fericiți … Glumesc. Lipsa oricărui lucru precum și apariția unuia nou o schimbă.

LM: Îmi plac lucrările tale cu alb și negru. Ce anume te face să alegi lipsa de culoare?

Îmi place să lucrez “alb-negru”, îmi place și imaginea “color”. Nu aleg lipsa culorii. Fiecare fotografie se încadrează mai bine într-o categorie. Există cadre (indiferent dacă e vorba de regie sau fotografie de reportaj, etc) care arată mai bine alb-negru, așa cum culoarea oferă un plus de expresivitate altora. Mă refer acum la fotografia digitală. La fel e și cu dimensiunea lucrărilor. Unele sunt realizate pentru format mare, altele nu. Cât ține de fotografia manuală alb-negru deja este altceva. Revenind la cea digitala, e drept că uneori îmi place să “desaturez” imaginea pentru a oferi lucrărilor un plus de dramatism. Dar repet, depinde de imagine, de concept.

LM: Ce anume te stârnește – creativ, spiritual sau emoțional?

Se întâmplă pur și simplu. Tot ce este în jurul meu mă stimulează. Lumea în care trăim (cu bune și rele), lumea în care am putea trăi, lumea dorită, etc. E de ajuns un singur cuvânt ca să genereze in mintea mea diferite povești și să se nască o nouă lucrare sau o serie întreagă. Trebuie să recunosc că atunci când plouă sau mă simt tristă (indiferent pe ce plan) am o poftă nebună de lucru.

LM: Te-ai gândit vreodată că fotografiile tale pot fi de fapt indicatori ai unei stări interioare încă neconștientizate? Alegi să lucrezi în funcție de starea de moment sau starea lăuntrică dictează tonul și tema lucrărilor?

În general, lucrările mele sunt reprezentări ale stărilor interioare conștientizate. Multe dintre “teme” (ca să le zic așa) sunt temeri, uneori realități exagerate sau chiar pure ficțiuni. Și în cazul ficțiunilor undeva adânc este ascuns un simbol real ce ține de spiritul meu, însă de cele mai multe ori este vizibil doar pentru mine. Obișnuiam să lucrez în momentele când starea sufletească era pusă la încercare. Lucram mai mult fizic. Gândurile mele nu erau acolo. În momentul în care mă opream îmi dădeam seama că mi-am manipulat digital acele trăiri de moment. Consider că în acest fel mi-am creat un stil. Stilul fiind creat, mi-a fost mult mai ușor să lucrez după temă sau să dezvolt diferite concepte (cum fac și acum).

LM: Dacă ai ști că nu poți să cazi sau să greșești, în ce direcție ai merge mai departe? Înspre ce ți-ai îndrepta fotografia?

Pai dacă nu aș putea să cad sau să greșesc, m-aș îndrepta spre căderea și greșalele altora… bineinteles .

Voi lua chitara în braţe, încercând să aduc ploaia în mica mea împărăţie.

LM: Ai momente când privești lumea gândindu-te cum ar încăpea într-o poză?

Sincer, până acum nu m-am gandit la inserarea lumii într-o fotografie. Am să fac un mic exercițiu de imaginație de moment. Probabil ar fi o imagine extrem de încărcată, de complexă. Poate mult prea complexă ca să se poată indentifica ceva din ea. Ar deveni o fotografie îmbâcsită, fără compoziție, o nulitate… Lumea ca un rebut. Pe de altă parte, poate “fotografia lumii” ar fi o compoziție minimalistă cu trimitere spre abstract… un gol, sau de ce nu, o fotografie voalată. Deci, din nou un rebut.

LM: Cum putem redeveni copii ai Paradisului?

Paradisul s-a prelucrat atât  de mult încât astăzi și-a pierdut din semnificația lui inițială, din magie, devenind pentru fiecare în parte, o “lume proprie”. Reconstruirea sau învierea paradisului se va putea  înfăpui probabil doar când se va renunța la încercarea transformării lumescului în sacru, a pământului în paradis. Aceste transformări, cred eu, nu sunt posibile. Până la urmă, vorbim despre un paradis pierdut. Dacă i-aș putea oferi o prezență acestui paradis pierdut, ar fi un labirint. Odată realizată intrarea în acest labirint, ieșirea nu va fi posibilă niciodată. Aș putea asocia paradisul pierdut cu paradisul final. Probabil atunci ne-am întoarce la adevărata înfățișare a paradisului.

Mulțumim Adelina Câmpean pentru acest interviu.

Mai jos puteți vedea câteva imagini de la vernisajul acestei expoziții.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]