Nu cu mult timp în urmă, am avut marea bucurie de-al asculta cântând la Cluj doua seri la rând pe Adrian Ivanițchi. Prima seară, la Music Pub, apoi la cocheta ceainărie La Port, unde-am și tăifăsuit o bucată de vreme. Am găsit un om plin de povești, un om care parcă își caută locul de altădată într-o lume nouă, nouă, nouă…

Intimitatea din La Port mi-a dat răgazul de simțire atât de necesar pentru a putea gusta și face parte din atmosfera folkului de altădată. Mai mult decât atât, am avut norocul să descopăr mai îndeaproape un artist pentru care spectacolul e prilej de mărturisiri, regăsiri, călătorii prin timp și prin oameni… Mai jos se află consemnarea micii noastre discuții:

Lucia Mărginean: Folkul nostru… De ce a trebuit să se nască şi ca răspuns la ce?

Adrian Ivaniţchi: Eu cred că a fost, totuşi, o pornire din alte locuri, folkul nu s-a născut în România. Normal. Dar preluând modele de muzică cântate la chitară – exemplele celebre nici nu mai are rost să le discut, fiindcă se ştiu – s-a văzut dintr-odată posibilitatea de a comunica, într-o perioadă în care, de exemplu – eu am pornit din rock – era greu să ai o trupă rock, fiindcă îţi trebuiau foarte multe instrumente, era foarte costisitor. Şi-atunci modalitatea de a comunica numai cu o singură chitară – un microfon găseai pe oriunde, o muzicuţă, poate un flaut sau alte instrumente – era accesibilă.

Şi la noi a apărut tot aşa. Mi-aduc aminte de – hai să spunem că sunt printre pionierii acestei muzici – împreună cu Mihai Munteanu, student la Arhitectură, Nicu Vladimir, Mircea Florian – oameni care au început să cânte la chitară şi pe care eu i-am prins în Bucureşti în anii ’66 -’67. Eu eram în vremea aia acolo, din ’65, la Şcoala Tehnică de Arhitectură şi normal că m-am întâlnit cu ei; trebuia să ne întâlnim cumva.

Şi am fost acasă la Nicu Vladimir şi la Mihai Munteanu şi am văzut că aveau o chitară, cântau şi ei şi le-am zis: „Păi şi eu cânt la chitară!”. „Ce cânţi?” ”Păi eu am cântat rock, dar îmi place ce faceţi, adică piesele voastre!” Şi aşa am început să scriu şi eu piese. Am plecat în armată în ’68 şi la un moment dat acolo am avut şi o chitară şi am compus prima piesă – “Doamna Alice” – şi aşa a început. După ce am venit din armată, bineînţeles, am intrat tot în zona asta. Am încercat iarăşi rock-ul…

Lucia Mărginean: Cu “Sfinx”, cu “Coral”…

Adrian Ivaniţchi: Alea au fost înainte. “Coral” a fost în ‘66, “Sfinx” a fost din ‘67 până am plecat în armată, “Sideral” o singură vară, în ‘67, vara, pe Litoral. Venind după armată în Sighişoara, am încercat să fac o trupă de rock, am vrut să participăm la primul festival al Arhitecturii, în ‘71, era cea mai mare competiţie muzicală internă, unde au participat toate trupele mari din acea perioadă, “Sfinx”, “Roşu şi Negru”, “Olimpic ‘64” şi n-am fost primiţi la acel festival. Eu îmi încropisem o trupă în Sighişoara, fiindcă nu eram în vremea aia niciunul student şi ăsta era totuşi un festival studenţesc. Şi atunci, aşa dezamăgit, am zis: “Domnule, hai să-mi iau eu chitara şi să stau aşa!”

Şi am început să scriu cântece. O dată că eram într-o bună legătură cu poezia, cunoşteam foarte mulţi din grupul “Echinox”, chiar şi cumnatul meu, Marcel Constantin Runcanu, era acolo, în grupul “Echinox”. Veneam deseori aici, la Cluj. S-a înfiinţat şi Cenaclul “Gaudeamus” al Casei de Cultură a Studenţilor, unde mergeam mereu. După aia, sigur, a fost şi “Flacăra”, din ‘74 am mers şi acolo, aşa că am început să scriu tot mai mult, tot mai mult.

Partea de început pentru mine a fost, să spunem aşa, destul de ciudată, adică eu scriam foarte mult pe Leonid Dimov şi am făcut tot felul de linii care, practic, n-ar fi avut priză la public, era parcă o muzică parcă prea… nu ciudată, cât experimentală poate, cu acorduri ciudate, cu linii melodice destul de îmbârligate. Pe urmă mi-am dat seama că, de fapt, muzica asta are nevoie şi de simplitate. Muzica asta, folk, în România s-a format tot aşa, printr-un grup de oameni, de la Mircea Florian, au început să cânte Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian. Deci asta era varianta de folk care aducea puţin cu muzica americană.

Lucia Mărginean: Care era sentimentul lor, de ce se adunau, de ce cântau, ce-i ardea să exprime?

Adrian Ivaniţchi: Folkul era o posibilitate de exprimare. Perioada aia, în ’68 -‘70, era o perioadă destul de liberă, încă nu începuseră nişte restricţii în plan cultural. Care a fost imboldul să meargă mai departe? A fost tocmai audienţa. Dacă Mircea Vintilă stătea într-un părculeţ şi cânta, se adunau toţi în jurul lui şi cânta: “Dragă Miruna, îţi spun printre şoapte…”. Era o reacţie care venea din dorinţa de a spune ceva frumos, de a suna totul frumos şi era foarte apropiată de public.

Asta a fost foarte clar, de la bun început, că muzica asta se adresează unui public care este lângă tine, care este aproape de tine. Şi nu era foarte complicat. Sigur că au existat şi variante. La un moment dat a fost latura pe care o făcuse Tudor Gheorghe, care era altceva decât folkul pe care-l cântam noi, era oarecum în ideea de a cânta cu chitara – el a mai cântat şi cu cobza – dar altceva. Bine, textele erau foarte frumoase, din poetica mare, dar puse într-un filon popular.

Mai era şi varianta de “muzică de haiducie”. Apăruseră o grămadă de trupe care cântau muzică “de haiducie”. Erau oameni care cântau bine, dar cântau într-un stil spaniol. Bineînţeles, textele erau d-astea cu boierul, cu codrul, cu haiducul, cu voinicul. Şi i-am întrebat: “De unde ştiţi că asta era muzica haiducească, aţi ascultat vreun haiduc cântând?” “Păi nu, dar aşa credem că se cântă!” “Păi nu se cântă deloc!”. Eu ştiam foarte bine muzica veche, exista în Cenaclu la un moment dat un om, Alexandru Mica, care culesese foarte multe cântece vechi, din secolele XVII-XVIII şi cântecele şi doinele alea nu sunau nicidecum ca muzica folk “de haiducie”.

Au fost câteva formaţii care şi-au făcut renume şi au avut succes, lumea începuse să accepte acest gen de muzică haiducească. De cealaltă parte, eu cred că totuşi importantă a fost poezia, fiindcă şi eu am pornit de la poezie, adică atunci când mi-a plăcut un poem, am zis: “Măi, asta trebuie… nu să-l recit, pot să-l şi recit, dar n-am cui să-l recit, dar pot să-l cânt!”. Şi de-acolo a pornit totul. Asta aşa, pe scurt, că sigur ar putea fi foarte multe de zis.

Lucia Mărginean: Am putea găsi cel puţin o asemănare între folk şi manele? Ambele genuri adresează nişte rezolvări la nişte chestiuni sociale, de genul sărăcie sau nedreptate.

Adrian Ivaniţchi: Muzica folk care a apărut dincolo, în America sau peste tot, de exemplu Dylan, ca cel mai important exponent, dar şi Joan Baez, au fost nişte oameni care au protestat prin muzică. Ori muzica folk românească n-a mai avut latura asta de protest decât în foarte, foarte mică măsură. Deci ea nu rezolva nişte probleme sociale, ea nu făcea decât să creeze frumuseţe. Puţini au avut piese cu accente sociale, politice şi aşa mai departe. Vali Sterian a fost, în cea mai mare parte, dar au mai fost şi alţii. Acuma, fiecare a avut. Aveam şi eu piesa “Deocamdată nu”, avea şi Victor Socaciu câteva piese de felul ăsta, să spunem o formă de protest.

Lucia Mărginean: Destul de blând a fost, oricum, felul ăsta de protest!

Adrian Ivaniţchi: Nu erau chiar aşa blânde. De exemplu, când cântam eu “Prin ministere şi prin alte părţi / Mai sunt şi cei care pustiu inspiră / Aceia care se îmbogăţiră / Fiinţa lor morală naşte morţi”, nu era chiar aşa de simplu. Ăsta era un text de Păunescu, era o perioadă a lui Păunescu oarecum de frondă. Şi a scris câteva piese d-astea. Au fost câteva piese de felul ăsta pe care le-am cântat chiar în anii ăia.

Lucia Mărginean: Ce pare să fie mai dăunător, manelele sau muzica etno?

Adrian Ivaniţchi: Şi una şi alta. Pe mine mă deranjează etno foarte mult. Manelele… cum să spun… Eu am ascultat prin forţa împrejurărilor manele, că aveam un grup de tineri defavorizaţi cu care am făcut muzică şi care ascultau numai manele. Şi am zis: „Măi, hai să văd!”. Şi dintr-o sută de manele, am ales patru-cinci care aveau şi text bun şi foarte frumos armonizate, erau în regulă. Sigur, un raport foarte mic.

Muzica etno, în schimb, este un kitsch nemaipomenit. Toate fetiţele alea, care se îmbracă în nişte fustiţe albastre cu dungi albe şi se ţin, cică, de ilic, dar nu se ţin, că n-au ilicul şi cântă tot felul de texte folclorice, însăilări de texte folclorice, cică pe o muzică oarecum populară, dar cu orchestraţii moderne. Acolo este unu, Aurel Moldoveanu, ăla a început cu tâmpeniile astea şi după aia alţii l-au întrecut. El nu e aşa de rău, dar după aia tot grupuri etno şi nu mai ştiu cum se chemau…

Îngrozitor! Astea sunt foarte bune la festivaluri d-astea de vară, zilele oraşului, cu mici şi bere. Nu interesează pe nimeni. Dar se uită la fetele alea îmbrăcate sumar şi care arată bine. Şi trebuie să facă ceva, doar n-o să defileze, că n-au statura de manechin sau abilităţile lor şi atunci pot cânta, ţopăind în stânga şi-n dreapta. Niciunul din astea două genuri nu-mi sunt aproape.

Lucia Mărginean: Este evident faptul că tot mai mulţi tineri se deconectează de la poezie şi de la muzica folk. Credeţi că e vorba doar de lupta dintre generaţii sau să fim noi fără precedent de grăbiţi pentru a mai simţi o poezie cântată frumos? Cum vedeţi o întoarcere la noi înşine?

Adrian Ivaniţchi: Întrebarea e greşită din pornire. Nu e adevărat că tineretul nu acceptă sau nu apreciază muzica folk. Eu merg la multe festivaluri şi văd. Păi dacă la Sala Palatului o gală de folk poate să adune 4000 de oameni, înseamnă că e în regulă. E adevărat că nu toţi sunt tineri, dar sunt foarte mulţi tineri. Eu, de exemplu, prezint Festivalul „Om Bun” de 12 ani şi am văzut foarte mulţi tineri, în jur de 60 % erau tineri. Deci nu e neapărat concepţia asta că tineretul nu…

Lucia Mărginean: Dar dacă împărţim toată plăcinta asta şi luăm cât la sută din tineri mai ascultă folk, procentul e mult mai mic decât acum 30 de ani. Nu ştiu dacă e, vorba lor, „pentru că nu era altceva”.

Adrian Ivaniţchi: Da, e foarte adevărat. Însă acum poţi să-mi spui că sunt foarte mulţi care ascultă techno sau dance sau rock, rock nu chiar foarte mulţi, adică rockul adevărat, nu vorbesc de Holograf şi de Proconsul, ăştia n-au treabă cu rockul niciunul. Sunt trupe pop, nu rock. Rock în ţara asta sunt trupele alea pe care nu le-auzi, care merg la concerte şi festivaluri underground. Alea sunt trupe rock, restul sunt trupe pop, inclusiv Iris, nu e trupă rock, e trupă pop, texte facile, un fel de muzică uşoară, cântată pe chitări.

Muzica rock e dificilă şi nu are legătură cu asta. Dar de asta-ţi spun, la concertele alea de rock adevărat nu vin chiar foarte mulţi, vin tot aşa, fani, oameni care dau din cap şi care ştiu la ce vin. În rest, spectacole gen Ştefan Bănică Jr… Ce muzică-i asta? Dar cei care vin la folk contează, pentru că ştiu la ce vin şi vin de fiecare dată. La un festival la Bistriţa sau la Alba-Iulia o să fie arhiplin de fiecare dată, fără s-avem probleme. Folkul nu prea merge la stadioane sau la zilele oraşului, dar se cântă şi acolo, e adevărat. Eu am fost şi am văzut că nu e niciun entuziasm, e ca la trupele de etno. Dar muzica asta e pentru cluburi, pentru sălile de spectacole, se adresează unui alt public.

Lucia Mărginean: „Totu-i ros de orgolii”. Oare nu e ăsta lungul drum al folkului?

Adrian Ivaniţchi: Da, nu e chiar aşa armonios folku ăsta, dar sunt oameni care câştigă foarte bine încă din muzica asta – nu ştiu câtă vreme, cât îi mai ţin puterile îi mai ţin puterile – dar sunt unii care câştigă bine bine de tot. Cum sunt, de pildă, „corifeii”. Sigur, eu nu fac parte din categoria asta, din păcate, nu neapărat că n-aş avea piese, dar nestând în Bucureşti şi nevrând să fiu în centrul atenţiei sigur că din Sighişoara este mai greu. Baniciu, Vintilă, Ducu Bertzi, Şeicaru, Alifantis etc. câştigă şi au spectacole foarte multe, crede-mă! Cred că Baniciu cântă zece zile pe lună şi pe bani buni, nu aşa… Deci în rest suntem prieteni. Pe la colţuri se mai spun, sub formă de glumă şi lucruri mai acide, mai ironice, dar în rest „toţi pupat Piaţa Independenţi”.

Iar cei tineri… şi ei sunt apreciaţi. Dar normal că cei vechi simt că încă nu li se poate lua locul, încă nu sunt ameninţaţi, iar cei tineri pătrund greu. Chiar dacă sunt buni, unii chiar foarte buni, o să ajungă la recunoaştere şi ei abia la bătrâneţe.

Lucia Mărginean: Destul de trist.

Adrian Ivaniţchi: Da, trist. Bine, o dată si pentru că nici nu-i mediatizat suficient genul acesta. Câte emisiuni de folk sunt pe televiziuni? Nu mai e niciuna. A fost „Vânare de vânt” pe care a făcut-o Vali Sterian cu Victor Socaciu, mai dă folk Doru Ionescu în „Remix”, dar şi alea sunt înregistrări mai vechi, deci nu dă ceva nou. Şi mai este „Timpul chitarelor”, făcută de Cojocaru şi de Doru Ionescu, dar acolo e şi rock şi, mă rog, nu-i o emisiune numai cu folk.

Lucia Mărginean: „Gura chiar de-i plină tace”. Nu asta o fi postura de azi a folkiştilor din generaţia dumneavoastră? Ca experienţă de viaţă, cu trăiri pe care nu le mai distilează în niciun cântec nou? Rămân, pur şi simplu. Chiar dacă ştiu şi simt, se mulţumesc cu vechiturile.

Adrian Ivaniţchi: Da, exact asta e, dar nu „gura plină tace”, buzunaru-i plin şi gura tace. Adică se crează puţin, e adevărat, dar mai sunt, mai apar. Uite, Nicu Alifantis a scos „Cântece de şemineu”, dar care-i aşa…

Lucia Mărginean: Un pic în joacă.

Adrian Ivaniţchi: Da şi nişte chestii foarte banale. Bun. Dar mai scoate Ducu, mai scoate câte una, mai …

Lucia Mărginean: Adică „reciclează”.

Adrian Ivaniţchi: Nu, nu. Are, are câte-o piesă nouă pe an aşa, dar publicul le vrea tot pe-alea vechi.

Lucia Mărginean: Dar de ce? Pentru că nici artiştii nu încearcă încet-încet să pună în porţie câte o piesă nouă.

Adrian Ivaniţchi: Nu, dar adevărul e că publicul vrea să asculte ceea ce ştie.

Lucia Mărginean: Vrea să retrăiască…

Adrian Ivaniţchi: Da, asta s-a văzut în multe locuri. Tot piesele vechi au cel mai mare succes.

Lucia Mărginean: Dar cum se face, de exemplu, că în afară publicul abia aşteaptă să asculte, de pildă, ultimul album al lui Whitesnake, ultimul album al lui cutare?

Adrian Ivaniţchi: Da, dar uite de exemplu Bob Dylan cum a fost receptat în România? A zis publicul: „Ce mă, aia-i muzică? Ce-o cântat ăla? Şi-a bătut joc de noi!”

Lucia Mărginean: Pentru că nu suntem educaţi.

Adrian Ivaniţchi: Pentru că noi cântam „Blowing in the wind” şi astea, nu?

Lucia Mărginean: Da, pentru că nu avem educaţia de a primi un produs nou.

Adrian Ivaniţchi: El a cântat ce cântă acum. A, păcat că n-a fost pe vremea când le cânta pe alea pe care le ştim. Dar el acuma, când are un turneu nou, nu-şi schimbă repertoriul pentru că vine în România unde nu a mai fost niciodată.

Lucia Mărginean: El este cel de acum.

Adrian Ivaniţchi: Da, dar foarte mulţi au fost dezamăgiţi.

Lucia Mărginean: Păi şi eu am fost. Pentru că ce am auzit acolo mi s-a părut mai mult Tom Waits decât Bod Dylan. Dar poate şi asta tot dintr-o needucaţie vine… Ce muzică ascultaţi acasă?

Adrian Ivaniţchi: Eu cel mai mult ascult radio. Radio ascult de dimineaţa până seara.

Lucia Mărginean: De ce? Din comoditate?

Adrian Ivaniţchi: Nu, nu. Sunt câteva emisiuni pe care le ascult. De exemplu, emisiunea lui Tudor Runcanu de la Radio Cluj, „Azilul de noapte”. Mai este o emisiune foarte bună marţea, pe Radio România Actualităţi, tot de noapte şi aia, de la 12 la 2 noaptea. Mai ascult emisiunile de folk ale lui Săsărman sau Mihai Cosmin Popescu. Ascult radio, nu din comoditate, ci fiindcă eu îl ascult toată noaptea, la mine radio merge încontinuu. Dar Radio România Actualităţi are cele mai multe informaţii şi muzică relativ bună, mai cade şi câte un cântec folk pe acolo. În rest, numai dance-uri şi hip hop-uri şi de-astea.

Lucia Mărginean: Care-i paradisul şi cât vă mai amintiţi din el?

Adrian Ivaniţchi: Îmi amintesc destul de mult din el. Din păcate, am o mică spaimă de vârstă şi de ce se va întâmpla de acum încolo. Nu ştiu cât de mult voi mai fi, nici nu o duc bine; pe vremea aia chiar nu-mi păsa prea mult de bani. Aveam şi servici, câştigam bine, câştigam din cântări. Când am fost cu Cenaclul chiar am câştigat foarte bine. În perioada de sfârşit, că la început am cântat gratis în Cenaclu, dar ulterior au venit banii, din ce în ce mai mulţi. Şi plus că nu aveam griji. Acum grijile sunt foarte mari, părinţii mei sunt în vârstă, trebuie să-i ajut, să fiu lângă ei…

Nu mai e lumea aia liniştită şi fără griji de atunci când cântam la chitară, pe urmă mergeam jucam un basket, mergeam la tenis, la ştrand, mai citeam, mai scriam ceva. Citeam foarte mult. La televizor nu prea aveai prea multe de văzut (deşi a fost o perioadă când Televiziunea Română era foarte bună, prin anii ‘80-’82, după aia a început să se strice, dar a fost o televiziune bună). Aşa că îmi aduc aminte foarte bine de vremea aia, eram fără griji şi eram şi tineri.

Lucia Mărginean: Pe cine pariaţi din muzica tânără folk şi de ce?

Adrian Ivaniţchi: Paul Arva de la Iaşi, Jul Baldovin. Îmi place Maria Magdalena Dănăilă. Mai sunt, din generaţia de mijloc, care nici ea nu s-a afirmat foarte mult…

Lucia Mărginean: Olăraşu…

Adrian Ivaniţchi: Da, Olăraşu, dar mai sunt. Mai e Cristian Buică, Vasile Mardare de la Timişoara, Dan Vană, din Calafat, Adi Beznă din Piatra Neamţ, Cristi Corcioveanu din Tecuci. Sunt oameni care cântă chiar foarte bine şi spun lucruri frumoase.

Lucia Mărginean Vă mulţumim frumos pentru acest interviu!