Peripeţiile

Dis-de-dimineaţă m-au trezit razele soarelui ce băteau cu blândeţe în geamul camerei de la cel de-al doilea etaj al primitoarei cabane Perla. Ne-am băut cafeluţele pe balconaşul din lemn al camerei, privind la cerul senin ce anunţa o zi frumoasă şi însorită, povestind vrute şi nevrute, schimbând între noi impresii legate de seara precedentă şi făcând planuri de bătaie pentru ziua frumoasă ce ni se aşternea în cale.

Cum nu puteam să nu ne ţinem de cuvânt şi cum ne lăsa gura apă numai gândindu-ne la frigăruile lui nea’ Vasile, am hotărât să luăm masa în ograda lui verde şi însorită. Zis şi făcut. La poartă ne-au întâmpinat trei minuni de căţei, veseli şi puşi pe şotii, iar după ce am păşit în curte, Vasile în persoană ne-a dat bineţe şi ne-a poftit să luăm loc unde ne place mai mult. Ne-am întâlnit cu vecinii de cabană de la Târgovişte şi ne-am aşezat împreună cu ei la o masă aşezată în iarba mirosind a primăvară, sub un soare cald şi prietenos. Bunătăţile lui Vasile nu au întârziat să apară, iar noi, înfometaţi nevoie mare din cauza aerului curat, ne-am aşternut pe înfulecat bucate alese, schimbând între noi impresii folkistice de prin nenumărtatele noastre peripluri muzicale. Ne-a bucurat mult să întâlnim oameni la fel ca noi, puşi pe fapte mari, cărora le place să-şi ia periodic picioarele în spinare şi să plece pe drumuri lungi în căutare de cântări exact pe gustul nostru.

De la Vasile am plecat la o plimbare prin împrejurimi, un scurt periplu ce ne-a prins bine, unii dintre noi şi-au făcut chiar şi somnul de amiază întinşi pe iarbă, alţii au cules flori de câmp ori pietre de râu, ne-am fotografiat, ne-am relaxat şi am uitat pentru un timp de oraş, de stres şi de toate problemele importante ce nu suportă niciodată amânare.

Când a venit şi ora mult aşteptată, am pornit spre Cabana Mistreţul şi nu mică ne-a fost bucuria să întâlnim pe drum doi oameni frumoşi de tot, cunoscuţi prima oară la Alba Iulia la un concert Mircea Baniciu şi apoi deveniţi dragi şi familiari în timpul Festivalului de Folk “Ziua de Mâine” din acelaşi oraş de care ne leagă atâtea şi atâtea amintiri folkistice.

Cronicuţa celei de-a doua seri

Când am ajuns la locul cântării, pe scenă tocmai urcase Daniel Avram, un folkist din Alba-Iulia, pe care nu îl mai auzisem până acum şi care mi-a lăsat o impresie bună. O voce frumoasă, cântece pe versuri aparţinând în cea mai mare parte lui Pavel Coruţ şi Dumitru Mălin (amintesc aici doar câteva titluri precum: „Ultimul romantic”, „Inimă de român”, „Tangoul”, „Cântec”, „Casă de dragoste”), folk poate puţin cam clasic pentru gusturile mele, dar curat, sincer şi natural.

Cu gândul la seara precedentă, aşteptam să urce pe scenă pe Zoia Alecu, una dintre preferatele mele, puţin cam stresată la gândul că, având un album proaspăt lansat, va apela şi ea la minunile tehnicii moderne pentru a ne prezenta orchestraţiile „Cărărilor de maci” şi va reuşi astfel să mă dezamăgească pâna şi ea. Din fericire, lucrul acesta nu s-a întâmplat. Zoia a urcat pe scenă, frumoasă şi zâmbitoare ca de obicei şi după ce a dat „bună seara” şi a făcut o scurtă prezentare a noului său material discografic ne-a servit, pentru început, cu câteva piese de pe acest album folosindu-se doar de chitară şi de vocea inconfundabilă şi atât de puternică de te trec toţi fiorii ascultând-o. Şoptindu-mi în gând „Bravo, Zoia! Aşa da!” m-am apucat de prins din zbor refrenele pieselor noi, încercând zadarnic să ţin pasul cu vocea ei capabilă de atâtea acrobaţii muzicale şi reuşind mai degrabă să scot din mine câteva ţipete false ce nu prea semănau ele a cântec. Am „cântat” (a se citi, în ceea ce mă priveşte, „falsat, ţipat” ) alături de ea cântece noi precum “Le chanson de Riţa”, “Iar o lună plină”, “Paradoxuri”, “Se întâmplă”, “Pe ce lume sunt” şi “Cărări de maci”, cântece, în marea lor majoritate, vesele, ghiduşe şi ritmate, ce au reuşit să ne scoată din amoţeală şi să ne facă poftă de cântat şi ţopăit. Piesele de pe vechiul album, cunoscute de noi pe de rost şi îndrăgite deja de ceva timp, nu au întârziat nici ele să vină. Zoia mi-a reamintit că “sunt om şi pot fi / tot ce cu mintea pot gândi”, ne-a mai cântat “Vino aici” şi “Nimic”. M-am bucurat să aud “Trei galoşi” (una dintre preferatele mele din repertoriul ei), dar şi “Măi Gheorghiţă un’ te duci” a Mariei Tănase, Zoia fiind, din punctul meu de vedere una dintre puţinele voci de la noi din ţară pe care o consider vrednică de a cânta piesele unei artiste atât de dragi mie precum Măriuca Tănase (cum îi place Zoiei să o alinte cu drag). Artista ne-a părăsit pe un ton vesel cântând “Alo, Cristina!” în aplauzele unui public tânăr şi frumos, ce-i drept nu atât de numeros precum merită ea, dar, spre surprinderea mea, cunoscător al versurilor, pus pe cântat şi plin de voie bună.

Dacă cea care a cântat înaintea lui a putut să îşi prezinte noile compoziţii folosindu-se doar de voce şi de chitară, următorul artist, nimeni altul decât Vasile Şeicaru, nu a procedat chiar la fel. Şeicaru şi-a început recitalul frumos, el împreună cu a sa chitară, cântând piese vechi şi cunoscute de toată lumea. A început cu “Actorul”, a continuat cu “Vânare de vânt” şi pe când mă bucuram la gândul că în seara asta, spre deosebire de precedentă, voi avea parte de recitaluri curate, de piese cântate fără negativ, primele acorduri ale piesei ce dă titlul proaspătului album semnat Vasile Şeicaru şi anume „În oraşul cu floare de tei” s-au făcut auzite. Dar nu erau cântate pe scenă, ci în altă parte, într-un studio de înregistrări, de către nişte artişti de altfel talentaţi, dar absenţi de pe scena festivalului de la Cugir. Cu alte cuvinte, din nou CD-ul, din nou instrumente aduse în scenă pe cale virtuală, din nou piese cântate cu negativ şi bass-ul ce răzbătea din boxe cu lovituri de ciocan direct în piepturile noastre.

S-au cântat de toate pentru toţi, voi aminti aici doar câteva titluri, într-o ordine aleatorie: “Aruncarea în valuri”, “Viaţa-i viaţă, banu-i ban”, “Antiprimăvara”, “Din cuvintele concrete, din iubirile secrete”, “Dona Dona”, “Graffiti” sau “În oraşul cu floare de tei”. La piesa “Ia de aici, pune aici” artistul a invitat-o în scenă pe Zoia Alecu pentru a cânta împreună. Nu a lipsit nici “Vinovaţii fără vină”, moment muzical frumos ce ne-a amintit din nou de “cel mai frumos din oraşul acesta”, omul care a adus în faţa publicului cântecul de revoltă a lui Dorin Liviu Zaharia, dragul de Moţu Pittiş. Recitalul s-a încheiat cu “Din prea mult sau prea puţin”, piesă cântată, din păcate, tot cu negativ.

Pe parcursul întregului recital Şeicaru a alternat piese vechi, cântate live şi piese noi, cântate cu negativ, alternare care pe mine m-a cam bulversat şi m-a întristat. Dar am revenit la parţiala „atitudine pozitivă”, am privit în jur la publicul foarte numeros ce dăduse năvală în faţa scenei de îndată ce Şeicaru a apărut în faţa noastră, un public de toate vârstele dar format în marea lui majoritate din oameni foarte tineri şi încet-încet mi-am mai revenit din starea negativă. A trebuit să recunosc pentru a nu ştiu câta oară, că Şeicaru se pricepe de minune să adune public la concertele sale, să facă show, sa trezească oamenii din amorţeală, să-i bine-dispună, să-i facă să viseze şi mai ales, să cânte împreună cu el fiecare refren mai vechi sau mai nou. Şi asta, zică-se orice s-ar zice, nu e puţin lucru, iar eu, trebuie să recunosc că, făcând abstracţie de momentele „negative” am reuşit, până la final, să mă simt chiar bine.

Cu recitalul lui Vasile Şeicaru festivalul s-a încheiat şi odată cu el şi scurta noastră vizită cugireană. Ne-am despărţit cu greu de gazdele noastre, am mai băut câte un ceai fierbinte la cabană, ne-am pupat si ne-am îmbrăţişat cu o groază de oameni frumoşi şi a durat cam o jumătate de oră până să reuşim să ne luăm „la revedere” de la toată lumea, să schimbăm adrese de mail şi numere de telefon.

Am pornit spre casă puţin înainte de miezul nopţii, cu gânduri amestecate, dar cu o mulţime de amintiri adunate dintr-un nou periplu.

Concluzia „negativă”

Gândindu-mă la singurele lucruri “negative” ce au umbrit pe alocuri zilele cu soare şi muzică petrecute la Cugir, mi-am amintit de un mic obiect decorativ pe care l-am zărit pe măsuţa din lemn lăcuit din camera mea de la cabana Perla. Din depărtare părea un mic aranjament natural, din ierburi şi fructe uscate menit să împodobească camera aceea frumoasă prin simplitatea ei, curăţenia şi mai ales mobilierul şi ţesăturile din materiale naturale. Apropiindu-mă de obiectul cu pricina, m-a izbit presimţirea falsului şi a grosolăniei, atingându-l am simţit plasticul ce imita destul de bine un aranjament natural. Locul lui nu era acolo, nu în camera aceea ce mirosea a lemn, piele şi in şi în care totul, în afară de micul obiect buclucaş, era atât de cald şi de adevărat. Camera aceea nu avea nevoie de grosolănia şi falsitatea plasticului venit din altă lume decât cea a naturii. Era frumoasă aşa cum era, simplă şi fără de podoabe, iar de îţi doreai să o faci chiar mai frumoasă de atât, un buchet proaspăt de flori de câmp adevărate ar fi fost alegerea potrivită.

Mutatis mutandis, nu sunt adeptă a definiţiei conform căreia folkul înseamnă un om, o chitară şi atât. Din contră, îmi place să îl ascult împodobit cu sunete noi. Atâta doar că, oricât de avansată ar fi tehnica modernă, instrumentistul prezent pe CD într-un concert folk e asemenea obiectului de plastic din camera mea, e fals, e din altă lume, e neadevărat, e rece şi grosolan şi strică toată sinceritatea, naturaleţea, poezia şi acea magică apropiere dintre omul de pe scenă şi cel din public ce se petrece, de regulă, la un concert de gen. Camerei mele i-ar fi stat tare bine cu un buchet mare de margarete aşezat pe măsuţa de lemn dar, în lipsa buchetului, ea era frumoasă aşa cum era şi nu avea nevoie de niciun fel de podoabe artificiale. La fel, muzicii omului cu o chitară îi stă bine împodobită cu sunetele unor alte instrumente prezente acolo, lângă el, pe scenă, însufleţite de artişti ce cântă alături de el. În lipsa acestora însă, ea e frumoasă aşa cum e şi nu are nevoie, în niciun caz, de podoabe de „plastic” şi de alte minuni ale tehnicii moderne.

Concluzia pozitivă

Dincolo de toate astea, întreaga aventură, cu tot cu drumuri, peripeţii, cântări, păduri, mititei, gazde, vecini, prieteni noi, bucurii şi mici supărări, a fost una frumoasă, petrecută într-un cadru natural şi binecuvântat, cu muzici dragi nouă şi oameni cu care ne-am îmbogăţit, iar micuţul orăşel cu maşini de cusut va avea întotdeauna un loc aparte în sufletele noastre. Dorim să îi felicităm pe această cale pe organizatorii evenimentului, oameni calzi şi primitori, cu drag de muzici alese şi dorinţa de a face lucruri frumoase în acel colţ de lume.

Jurnal de mini-vacanţă sau “We will always have Cugir” – Prima parte

 

Popularity: 1% [?]