Realizat de Horia Stoicanu pentru Folkblog.ro

Horia Stoicanu: Ca să urnim daravera, zi despre anii fară mustăţi: formaţie intelectuală, studii, debut.

Eugen Avram: Înclinaţia spre muzică a fost depistată de educatoarele de la grădiniţă, care le tot sugerau alor mei să „mă dea” la şcoala de muzică. Ai mei nu le-au urmat sfatul, m-au dat la o generală normală. Prin a cincea am primit, ca toată lumea, profesori specializaţi, inclusiv la muzică. Profa de muzică a primit sarcină să selecţioneze nişte copii cu înclinaţii pentru a forma grupul ăla „decorativ” de trompetişti şi toboşari care, la adunările „în careu” ale pionierilor, sunau din surle şi trâmbiţe când se ridica un steag pe catarg. Într-o zi, acest grup, în frunte cu doamna de muzică, a plecat în căutarea Casei Pionierilor pentru o minimă instruire de profil. Din greşeală, dăscăliţa ne-a condus la Şcoala de Muzică nr.5, unde tocmai se ţinea examen de admitere. Cei de acolo i-au promis să îi arată unde e Casa Pionierilor, cu condiţia să bage elevii din grup în examen. Am fost admis, şi uite aşa am absolvit, după 3 ani, şcoala generală de muzică, secţia clarinet şi pian. Am ales să îmi continui studiile în domeniul informaticii – liceu de informatică şi facultatea de cibernetică. În clasa a zecea am primit prima chitară – pe care o ceream cu insistenţă de vreun an. Cam atunci îmi mijea mustaţa, că tot ai pomenit de ea. Am debutat în liceu, cu un grup din unsprezece persoane, pe care l-am botezat „Căutătorii”. Ca sound, aveam două chitări, un flaut, un set de bongoase şi zece voci (trei voci a câte trei persoane plus vocea mea). Mi-aduc aminte că am fost felicitat la scenă deschisă de preşedintele juriului, George Grigoriu, la un concurs ţinut în club T4 (ulterior T3, apoi Why Not, actualmente clubul lui Becker), de pe str. Turturele. Debutul cert a venit imediat după ce am devenit student şi am început să câştig cam tot ce se putea câştiga la festivalurile de folk. Trendul ascendent a ţinut până în 1986, când sistemul de repartiţie a absolvenţilor mi-a indicat suficient de persuasiv că trebuie să cunosc oraşul Bicaz din interior, trăind şi muncind în el vreo trei ani, adică fix până la revoluţia din ‘89. A urmat o perioadă de orientare prin dezorientarea generală, în care teatrele erau goale şi orice spectacol pălea în faţa reprezentaţiilor oferite generos de mineri şi politicieni. A urmat numirea mea, prin ‘95, ca director artistic la casa de discuri Alpha Sound, unde am reuşit să scot o casetă audio celebră, Restituiri Folk. Pe care, de altfel, se afla şi „În sala paşilor pierduţi”… Au urmat prieteniile strânse cu doi poli esenţiali ai existenţei mele ca folkist: Vali Sterian şi Casa Eliad.

H.S.: Ai fost şi ai rămas un mare fan Valeriu Sterian. Cum îţi pare că se prezintă azi generaţia lui? A stat?  Continuă să aducă în folk ceva semnificativ?

E.A.: Eu nu prea mă înţeleg cu termenul de „fan”, ba chiar îl consider puţin absurd. Eu judec muzica „la bucată”, adică unitatea de măsură este cântecul. Orice trupă are şi piese bune şi piese mai puţin bune, fie ea Beatles, fie Queen sau Michael Jackson. Un fan, de regulă, crede că orice sunet emis de idolii săi este o bijuterie, ori lucrurile nu stau deloc aşa. Nu am fost şi nici nu sunt un fan Vali Sterian. Îi port însă, chiar şi acum, un mare respect şi recunosc că mi-e dor de el, ca prieten. Eu am pierdut un amic, dar pentru folkul românesc paguba  a fost enormă, nu numai din punct de vedere strict muzical. Vorbesc de atitudine, spirit de breaslă şi multe altele. Am mai spus-o şi ţin să o repet: după părerea mea, Vali reprezintă coloana vertebrală a folkului românesc. Nu ştiu ce vrei să spui cu „generaţia lui”, dar dacă te referi la folkiştii care au apucat să fie încurajaţi vreodată de Vali Sterian, răspunsul este DA. Toţi continuă să îi calce pe urme şi să îmbogăţească folkul cu creaţiile lor. Desigur, în speranţa de a aduce ceva semnificativ.

H.S.: Nu, nu ma refeream la ce ce zici, ci chiar la leatul lui.  Pe de altă parte, generaţia mediană, sau ceea ce ai numit „Zona de Mijloc” a devenit şi ea cu timpul aproape clasică. Te consider, alături de Ovidiu Mihăilescu, cel mai însemnat compozitor produs de ea. Cum o descrii în general?

E.A.: Zona de Mijloc a pornit, într-adevăr, de la doi oameni: eu şi Ovidiu Mihăilescu. Nu era încă botezată aşa. I-am dat acest nume la o întâlnire la care ni se alăturaseră deja colegii lui Ovidiu din grupul Vouă (Puiu Creţu, Teddy Tudoroiu, Dan Caramihai) şi mai tânărul nostru prieten şi „fan” Marius Matache. Iniţial, Zona de Mijloc reprezenta doar o titulatură, un fel de egidă sub genericul căreia organizam spectacole de folk prin Casa Eliad, Big Mamoo, Preoteasa, Club Phoenix din Constanţa etc. Ulterior, stârnind un oarecare interes în breaslă, a devenit o stare de spirit. Adică o bună parte dintre folkiştii din ţară fac parte din Zona de Mijloc chiar dacă nu s-au văzut vreodată la faţă pe vreo scenă cu mine sau cu Ovidiu. A fi în Zona de Mijloc înseamnă să nu te afli nici în căruţă, nici în teleguţă. Mai exact, înseamnă să fii un folkist recunoscut şi apreciat (premiat la festivaluri sau lăudat de somităţi în domeniu), cu mesaje certe şi valoroase de transmis lumii, dar despre existenţa căruia nu s-a prea auzit la nivelul publicului larg. Un exemplu: nici eu şi nici Ovidiu nu o să ne înscriem ca şi concurenţi la vreun festival de folk. Deja eu am jurizat vreo şapte astfel de festivaluri, de două-trei ori avându-l pe Ovidiu coleg de juriu. Asta nu înseamnă că suntem atât de populari încât să nu se poată ţine festivaluri ca Om Bun sau Folk You fără recitalurile noastre. Cum zic americanii la sfârşitul filmelor: orice legătură cu persoane sau întâmplări reale este o pură coincidenţă.

H.S.: Faci parte din soiul special al cantautorilor. Între artist şi public, cum ştii, se crează un flux magnetic cu desfăşurarea condusă mai ales de pe scenă  (asistenţa deţine supremaţia  în cazul unui fiasco artistic). Aşa stând lucrurile, în ce măsură crezi că unitatea de sursă melodie–text este decisivă pentru reuşită? O sumă întreagă de folksingeri apelează la texte tipărite sau scrise de alţii ad hoc. Cantautorul contează doar pe sine însuşi. Este aceasta o superioritate, sau doar o modalitate de lucru printre altele?

E.A.: Secretul stă în unitatea mesajului. Să nu uităm că muzica, în lipsa textului, transmite ea însăşi un mesaj. Recomand oricui să asculte Anotimpurile lui Vivaldi. În lipsa oricărui text, ajungi uşor la esenţa truismului băsescian conform căruia iarna nu-i ca vara. Textul, la rândul lui, transmite şi el un mesaj. Ideea este că ambele mesaje – cel transmis de muzică şi cel transmis de text – trebuie să „se pupe” atunci când sunt alăturate. În multe din cântecele mele, de exemplu, am ales ca textul să nu fie neapărat o poezie, ci mai degrabă o poveste. Şi pentru a-ţi dezvălui un secret, eu încep întotdeauna cu mesajul muzical. Ulterior sau uneori chiar simultan mă folosesc de bogăţia limbii române pentru a compune mesajul-text adecvat mesajului transmis de muzică. Procedeul invers, adică să iei un text de undeva şi să îi găseşti perechea potrivită ca mesaj muzical, este ceva mai complicat şi cu şanse mai mici de impact. În primul rând trebuie să înţelegi extrem de profund textul respectiv, dacă se poate să intri în starea în care era autorul lui atunci când l-a creat, iar apoi, până nu îţi dispare starea, să creezi un mesaj muzical care o transmite. Cu amendamentul că în alcătuirea mesajului muzical eşti îngrădit cel puţin de metrica şi frazarea textului. Sper că explicaţia a fost destul de clară.

H.S.: Parcă acum mi se luminează un pic negurile minţii. Cum apreciezi noul val? Care ar fi atuurile lui, care deficienţele?  Ce nume ai cita?

E.A.: Desigur, oameni talentaţi apar tot timpul. „E normal, e bine” (ca să folosesc o bucată de vers din „Cântec pentru tine”). Înainte de a-mi da cu părerea despre noul val, vreau să-ţi spun ceva despre valuri în general. Fiecare val porneşte de undeva, hai să zicem că de la nişte repere. Cu cât reperele sunt mai bine conturate, cu atât valul este mai puternic. Pentru Vali Sterian şi colegii săi de generaţie, reperele se aflau undeva prin America şi purtau nume precum Bob Dylan, Simon & Garfunkel etc. Esenţa mesajelor transmise de repere era protestul. Deci nu degeaba Vali era cunoscut ca un tip cu atitudine protestatară, de la faptul că purta părul lung până la susţinerea prin cântec a acesui port („sunt un om ca şi voi, chiar dacă părul îmi cade pe umăr şuvoi”). Pittiş, la rândul lui cânta „nu contează cât de lung am părul, important e cât şi cum gândesc”. Noul val are alte repere şi, spre bucuria mea, am constatat că unii dintre „zmei” (zmeu este un membru al ZM, adică Zona de Mijloc), printre care şi eu, ne numărăm printre ele. De la noul val aştept, să zicem, să ascult o piesă în primă audiţie după care să plec pe stradă cu ea în cap, eventual fredonând-o. Vreau să-ţi spun că există asemenea piese şi creatorii lor, dar nimeni nu îşi bate capul să le promoveze. Iar unele dispar înainte de „coacere”. Aflu, de exemplu, că o trupă care îmi plăcea foarte mult, „Forţele de Muncă” din Rm. Sărat, s-a desfiinţat. Dau un singur exemplu, de la un festival jurizat de mine, de la care mi-au rămas în cap versurile „America-i mică, cât o furnică” cântate de Paul Arva.

H.S.: A luat naştere o mişcare clubistă, mulţi patroni apelând la spectacole folk. Pândeşte aici pericolul căderii în divertisment?

E.A.: Intri într-un subiect delicat. Din păcate, nu pericolul căderii în divertisment este cel mai mare. Avem de a face cu implicarea în fenomen a tot felul de persoane care, chiar dacă au intenţii bune, reuşesc în final să ne aducă deservicii, nouă folkiştilor. Până în 2000 aveam câte o seară tare de folk pe săptămână, vinerea, în singurul club de folk: Casa Eliad. Azi, fie că e luni, marţi, joi sau miercuri, se cântă folk în patru-cinci cluburi. S-a ajuns la un fel de concurenţă între cluburi, iar de multe ori folkiştii sunt folosiţi ca arme de asalt într-un război comercial, fără să îşi dea (încă) seama. Sunt obligat să le ţin partea fraţilor mei de cruce, folkiştii. Dacă am colabora mai strâns între noi, din spirit de breaslă, atât publicul de folk cât şi, intrinsec, clienţii cluburilor, ar beneficia de spectacole mai reuşite, totul ducând într-un final la  promovarea mai coerentă a genului. Şi, implicit, a valorilor lui. Nu cred că între folkişti, care oricum sunt puţini, trebuie să existe o concurenţă. Concurenţa este şi trebuie să rămână între cluburi (din nou „e normal, e bine”), dar fără să atragă după sine apariţia concurenţei între folkişti („e normal, (dar) nu-i bine”). O idee foarte simplă pe care, iată, din nou o ofer tuturor în mod gratuit, ar fi: „sub acest prag minim (pecuniar vorbind) NU se cântă”. Descurcaţi-vă, dragi organizatori…

H.S.: Pe de altă parte, organizatorii de facto ai acestor reperezentaţii fac din statutul lor de căpetenii folk în cutare club o valută forte, mergând la schimb, la contraserviciu, cu colegi aflaţi în poziţii similare. S-a creat astfel un cerc închis cu iz de bisericuţă, cu miros de trust. Cum comentezi?

E.A.: O parte din răspuns ţi l-am dat deja. Repet, mulţi dintre organizatori au intenţii chiar bune, iubesc folkul şi ne iubesc şi pe noi, folkiştii. Statutul de „căpetenie folk” într-un club este ceva foarte relativ. De multe ori, căpetenia la care te referi este un om sufletist care face ce face din plăcere sau din pasiune, fără preocuparea faţă de interese materiale. Bisericuţe există, despre trust, însă, nici nu poate fi vorba. Până la coadă cuvântul magic este „impresariat”. Foarte puţini folkişti au impresar, iar “căpeteniile” la care te-ai referit joacă un rol dublu: de impresar al folkistului şi de reprezentant al intereselor clubului. Nu ştiu dacă ai remarcat, dar cluburile în care „căpetenia” este un folkist (cum era Vali în Casa Eliad, eu în Sinner’s sau One, Puiu Creţu în A’live, Emeric Imre în Autograf din Cluj etc.), şi nu un „admirator al genului”, reuşesc să propună spectacole mai reuşite, atrăgând un public mai avizat. Deci, stimaţi colegi: faceţi diferenţa asta când acceptaţi o invitaţie într-un club!

H.S.: Se desfăşoară o sumedenie de festivaluri folk. Cunoşti vreunul care să fi adus în faţă, la nivel naţional, un artist, sau măcar o piesă?

E.A.: Da. Om Bun, „Cântec pentru tine”, Eugen Avram. Este o excepţie, desigur. Spuneam mai devreme că am jurizat cam opt asemenea festivaluri (nu „Om Bun”, ci altele de prin ţară: Iaşi, Tulcea (2), Sulina (2), Călăraşi, Vatra Dornei şi „Toamna baladelor” în Bucureşti). Nenorocirea cu festivalurile astea este că toate sunt „festival-concurs” şi cam aceeaşi echipă de concurenţi se plimbă de la unul la altul, obţinând nişte premii recunoscute doar câteva zile pe plan local. Întrebare de baraj: la câte festivaluri-concurs au participat (ca şi concurenţi) în toată viaţa lor Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Vali Sterian etc.? Îmi tot imaginez un festival de folk fără niciun premiu (eventual doar diplome de participare) la care timp de trei zile să se perinde pe scenă nenumăraţi folkişti, 5-6 ore pe zi, remuneraţi toţi egal (sau pe două-trei clase valorice), iar undeva pe lângă locul faptei să se desfăşoare activităţi precum un târg de instrumente muzicale şi accesorii, vânzare de albume folk pe care, de ce nu, folkiştii să mai dea câte un autograf etc. Un fel de „Folk You”, aşa cum se vede el din exterior, curăţat însă de sâmburele găunos provenit din asocierea cuvântului „festival” (başca şi „naţional”, sic) la denumirea unei petreceri private, de firmă, la care se permite şi accesul publicului. Pentru a nu fi înţeles greşit, mă bucură şi pot să apreciez orice iniţiativă prin care o firmă alege să aloce fonduri pentru folk (chiar dacă din fondurile alea plăteşte şi ceva rock, şi ceva tarafuri, şi ceva hip-hop mai nou). Şi, în fond, este normal să faci ce vrei cu banii tăi. Nu pot, însă, să nu reacţionez când văd folkişti umiliţi sau când valori ale folkului sunt terfelite un pic, ajungând la discreţia unor oameni care nu ştiu să prindă măcar un singur acord pe chitară, dar au obţinut cumva (fără niciun examen care să le ateste competenţa) autoritatea locală şi temporară de a se juca cu viaţa şi cariera unor artişti. În concluzie, şi festivalurile au căpeteniile lor, ca şi cluburile, doar că la festivaluri bisericuţele au, pe alocuri, miros de trust.

H.S.: Ce se aude cu noul tău album?

E.A.: La o numărătoare simplă ar fi al doilea. Primul, apărut în 2004, s-a numit „Regăsire”, deşi ar fi putut să se numească „Hai noroc!” sau, mai bine, „Cântec pentru tine”. Cel nou se va numi „Mersul trenurilor”, deşi ar putea să se numească „Fata pe role” sau „Mi-e dor de tine”. Se aude câte o piesă de pe el în concertele mele şi chiar există tot felul de înregistrări postate pe net de mulţi „binevoitori” care nu se despart de aparatele lor de înregistrare audio-video cu care, evident, nu o să reuşească niciodată să capteze un sunet ca lumea. Realizarea lui ca atare, sub formă de CD cu sound civilizat, copertă, lansare şi toate celelalte presupune nişte fonduri care să acopere imprimarea pieselor într-un studio la standardele audio de azi. Nu-mi trebuie decât o săptămână şi două mii de Euro. Încă nu i-am găsit, deci mai durează.

H.S.: Ce întrebare am neglijat, la care ai ţine să răspunzi?

E.A.: Să zicem că ai omis să mă descoşi dacă sunt mulţumit de ce am realizat până acum în folk. Răspunsul este NU şi tocmai de-aia insist, nu mă opresc din cântări şi organizări de cântări, mă zbat să scot albumul, etc. Ştiu că e cumva atipic, dar ţi-aş pune şi eu o întrebare, aşa de final, la care aş ţine să îmi răspunzi. Cum şi de ce ţi-a venit ideea să-mi iei interviul ăsta?

H.S.: Eh, ca să mă pot da şi eu mare la sfârşit zicând : cu plăcere!