Până acum, la această rubrică, am stat de vorbă cu cei de pe scenă, cu “practicienii” folkului, ca să le zic aşa. Ca în orice alt domeniu artistic,  pe lângă cei care crează, mai există o categorie, cred eu, la fel de importantă şi indispensabilă: aceea a teoreticienilor, criticilor, cronicarilor, oamenilor de presă care participă într-un fel sau altul la dezvoltarea fenomenului respectiv, din partea cealaltă a scenei.

În lumea muzicală românească, şi în cea a folkului în special, Teodora Ionescu este un reprezentant important al acestei categorii, considerată între oamenii din breaslă drept o adevărată „enciclopedie de folk” .

Unul dintre cei mai vechi oameni din echipa Radio Bucureşti, Teodora Ionescu a fost, timp de şase ani, realizator al emisiunii „Folk pur şi simplu”, reper important în presa de specialitate.

A intrat în contact cu fenomenul folk încă de la începuturi şi i-a urmărit atent evoluţia (un articol interesant  în acest sens găsiţi aici). A realizat interviuri cu multe nume importante ale genului (câteva dintre acestea le puteţi găsţi online aici), iar pe viitor promite să le adune pe toate într-o carte. În continuare, o puteţi asculta la Radio Bucreşti cu emisiunile „Nopţi Rokmantice”, „2 X 60 plus TEA” şi “98,3 Hituri Româneşti” .

Alina Ioana Deac: Sunteţi în branşă de la începuturi, cum era folkul pe atunci? Mai are genul azi ceva din spiritul iniţial?

Teodora Ionescu: Vreau să fac de la început o precizare: şi “la radio” şi acum şi întotdeauna am vorbit despre muzică (inclusiv despre genul folk) în calitate de ascultător. Poate mai experimentat, “profesionist”, dacă vrei, dar DOAR un ascultător. Nu am cântat (spre bucuria prietenilor), şi nici nu am făcut – instituţional – muzică, aşa că părerile mele… Sigur, am trecut de stadiul “îmi place / nu-mi place”, drept care încerc să şi concretizez în cuvinte argumentele pro sau contra.

Mişcarea, genul folk de pe la noi, după părerea mea, nu prea are legătură cu ceea ce însemna el (ea) dincolo, la Americuţa. Acolo, la mama ei, muzica asta era asimilată cu cântecul protestatar. Da? Ori, iartă-mă, înainte de ‘89, nu prea aveau tupeul să protesteze tinerii noştri “rebeli”. După părerea mea, singurii protestatari autentici au fost Valeriu Sterian, Nicu Vladimir şi Mircea Florian. Că mai erau şi cei care protestau – vezi doamne! – “cu voie de la stăpânire”, ok, dar ei nu erau decât instrumentele prin care regimul putea oricând să demonstreze că este unul democratic şi că nu-i nici o problemă să te iei de el.

Una dintre puţinele direcţii în care se putea dezvolta folk-ul românesc era aceea a poeziilor, textelor consacrate. Explicaţia este simplă: dacă foloseai un text publicat, era clar că trecuse de cenzură, deci n-aveai nici o treabă cu el. Din povestea asta, partea bună a fost că, dacă te interesa sau dacă măcar erai un om curios, putea fi începutul (sau completarea) unui bagaj cultural. Ce vreau să spun este că ascultai (să zicem) o piesă pe versuri de Nichita, îţi plăcea cântecul şi poate dădeai şi pe la bibliotecă (sau librărie) ca să citeşti un volum întreg.

Astăzi, în marea lor majoritate cântăreţii tineri îşi fac singuri textele, ceea ce (iertată fie-mi observaţia de om bătrân!) nu este în avantajul lor. Nu ştiu să-şi “împacheteze” mesajul (dacă îl au!) în aşa fel încât el să “mă străbată”. Mulţi dintre ei n-au citit destul ca să ridice pretenţii cu propriile lor creaţii. Ar trebui să fie în primul rând (cred eu) nişte iubitori şi nişte fini citititori de poezie. Uite-te la Horia Stoicanu. Îşi scrie textele dar, crede-mă, a “mâncat” câteva biblioteci şi asta se simte în poveştile pe care le spune prin cântece. Pe de altă parte şi exemplul Alifantis mi se pare edificator, dar în sens contrar. A se observa modul atent şi gustul lui în alegerea textelor. Sigur, a scris şi el câteva, dar nu a insistat pe latura asta.

A.I.D: Când vine vorba despre ce a însemnat Cenaclul Flacăra în evoluţia folkului, părerile sunt împărţite. Dumneavoastră ce credeţi? A făcut acesta un mare bine genului, sau, dimpotrivă, a fost doar o diversiune politică ce a dăunat grav dezvoltării fenomenului?

T.I.: Recunosc (şi îmi asum asta) am fost fan Cenaclul Flacara. Asta pâna în momentul în care valoarea (culturală, estetică – cum vrei s-o iei) a început să fie înlocuită de propagandă. Sigur, nu spun nici o noutate. Pentru mine semnalul schimbării de macaz a fost în momentul în care au început să ni se comande (nouă, celor din sală) trăirile pe care ar fi trebuit să le avem în următoarele minute. Replici de genul “să ne ridicăm în picioare şi să cântăm cu toţii…” sau altele în acelaşi registru veneau tot mai des de pe scenă. Ori, iartă-mă, da’ programul mi-l fac singură! A, dacă vrei să fac aşa cum vrei tu, să simt cum vrei tu, adu-mă în respectiva stare. Convinge-mă, nu-mi da ordine.

În altă ordine de idei, îmi aduc aminte că Valeriu Sterian îmi spunea odată că Cenaclul Flacăra a funcţionat ca un fel de catalizator, în sensul că beneficiind de o mare expunere la public, artiştii care îl compuneau au devenit mult mai repede cunoscuţi, dar că şi fără ar fi ajuns la aceiaşi notorietate, ce-i drept, în timp mai îndelungat. Deci, concluzia lui era că, mai devreme sau mai târziu, talentul (sau valoarea) iese la iveală oricum. Cred că avea dreptate.

A.I.D: Într-un interviu luat de mine, Horia Stoicanu spunea că “folkul e pe catafalc”, că apelându-se la compromisuri de dragul celebrităţii, genul a alunecat în divertisment, a “eşuat în derizoriu”. Afirmaţia sa a stârnit mare tărăboi. Dumneavoastră ce credeţi? Este folkul pe ducă sau, dimpotrivă, renaşte?

T.I.: Hai să nu fiu aşa de pesimistă. I-adevărat, este destulă superficialitate în ceea ce aud şi văd. Dar, dacă ne gândim că, la vremea lor, Mozart sau Strauss erau consideraţi drept compozitori de muzică de divertisment … Ceea ce mă bucură sincer este să descopăr la “ăştia mici” autenticitatea şi bucuria de a împărtăşi (de pe scenă) ceea ce simt. Mă uit cu tandreţe la ei …

A.I.D: Care ar fi, după dumneavoastră, numele cele mai promiţătoare ale noii generaţii?

T.I.:Bine spus “promiţătoare”. De la “promisiune”, “tânără mlădiţă”, “speranţă”, etc, la confirmare, e drum lung. E foarte greu de spus. Nu pentru că ar fi prea mulţi (din păcate!), ci pentru că am rezerve în raport cu evoluţia lor ulterioară. Mi-e teamă să nu dezamăgească. Aşa, de “plăcut” îmi plac câţva. Lasă-mă să fiu rea şi să nu pun degetul pe nimeni.

A.I.D: Se zvoneşte că lucraţi la o carte despre folkul românesc. Puteţi să-mi spuneţi mai multe despre aceasta? Cam pe când ne vom putea bucura de ea?

T.I.: “Se zvonise prin ziare…”

Ca să mă dau “preţioasă ridicolă” răspund aşa: vezi tu Alina, ceea ce mi se întâmplă zi de zi se cheamă că este un fenomen în plină desfăşurare. Muzica folk face şi ea parte din acest conglomerat, deci nu pot trage linie dedesubt ca să fac adunarea, vom putea să avem o privire cât de cât de ansamblu abia după finalizarea lui, care va fi… niciodată.

Acuma, serios vorbind, nu este o carte despre istoria folk-ului românesc, nu este un dicţionar sau un alt instrument de lucru de acest gen, ci o carte de interviuri cu un aparat bio-discografic alăturat. Ei, asta implică o documentare mai specială, (nu de pe site-uri pentru că nu prea au informaţii detaliate) drept care… e de muncă… Şi mai e ceva: nu am ieşit încă la pensie, aşa că până atunci mai completez seria de interviuri… deci peste câţiva ani … mă apuc să finalizez “opera” în linişte, că tot nu o să mai am altă preocupare…