Ideea de a scrie despre lucrul acesta mi-a venit când, absolut întâmplător, am găsit un crop frumos după o poză ce-mi aparţine, într-un cotidian naţional, ce-i drept, aflat acum în colaps, ca mai toată media scrisă mioritică, dealtfel. Sincer, e frustrant, nu pentru faptul că autorul articolului sau cine a tăiat şi pus fotografia, ar fi avut de câştigat ceva de pe urma ei, ci pentru că în ţara asta nu există respect pentru proprietatea intelectuală, ca să nu mai vorbesc de o minimă decenţă, bun simţ sau deontologie profesională, pentru majoritatea românilor lucrurile acestea sunt noţiuni abstracte.

Extrapolând un pic acest lucru, m-am gândit ce simte un artist când îşi vede muzica piratată pe Internet. Da, probabil că pe Mick Jagger îl doare în cot, sunt anumite trupe şi artişti care sunt adevărate industrii de făcut bani, iar vânzarea de CD-uri nu reprezintă principala sursă de venit, nefiind astfel neapărat o prioritate pentru ei. Nu stiu cât de surprinzător o să vi se pară ce urmează să zic în continuare, dar în muzica din România nu sunt mulţi bani în joc, iar în folk, din punctul meu de vedere, sunt mult prea puţini, probabil de aici valul de frustrări care te loveşte când începi să cunoşti fenomenul mai în adâncime.

Artiştii care cântă muzici mai puţin adresate marelui public, cum este şi folkul, nu prea se bucură de suportul unei case de discuri într-adevăr puternice. Pentru a-ţi lansa un CD (aici mă refer de la imprimarea pe suport fizic până la concertul de lansare), e nevoie de o sumă considerabilă de bani, bineînţeles, dacă se vrea calitate, nu mă refer la CD-uri făcute pe calculator, acestea din punctul meu de vedere mai bine n-ar exista. Sunt deja nenumărate exemple de artişti, atât din folk, cât şi din rock, care din lipsă de alternativă, au ales să-şi producă singuri albumele. Asta înseamnă o investiţie proprie şi personală, iar la cum merg lucrurile pe la noi prin ţară, e aproape imposibil de amortizat prin act artistic. Iar dacă noi, ca şi ascultători de muzică, a doua zi după lansare stăm şi căutăm vreun mp3 pierdut pe Internet, e cam de rău şi urât din partea noastră, cred eu.

Dar bineînţeles, pirateria are şi partea ei pozitivă. În primul rând, pentru artişti reprezintă cea mai eficientă şi simplă formă de promovare. Iar pentru noi, ascultătorii, e o sursă inepuizabilă de informaţie, de ce să nu recunoaştem, fără sfintele mp3-uri puţină muzică am şti. Dar între a pirata vs a cumpăra trebuie să existe un echilibru, e necesar să învăţam să respectăm efortul şi talentul cuiva, aşa cum nouă, ca programatori, contabili, secretare sau parlamentari, ne place să ne fie respectat efortul (sau dormitul ).

Probabil că pe viitor “distribuţia” de muzică nu se va mai baza pe vânzarea de CD-uri, există deja o tendinţă de a da la liber muzicile pe Internet sau se folosesc site-uri specializate pentru a cumpăra muzici în format electronic, la preţuri aproape modice. E de bine sau e de rău, nu stiu, asta rămâne de văzut.

Ca şi concluzie, nu este cazul acum să ne dăm mai catolici decât Papa, dar cred eu că dacă-ţi place un artist, îl apreciezi şi îl respecţi şi ca om (ca plătitor de taxe şi impozite), e un must să-i cumperi muzica, mai ales că, să fim serioşi, un CD de muzică românească e undeva între 15 şi 30 de lei, 2 pachete de ţigări mai nou sau o seară în oraş. Iar bucuria de a avea în mână un CD frumos, de calitate, e priceless, pentru astfel de lucruri există Mastercard .