Acum vreun an, povestea mea cu folkblogul începea să se lege. La început, totul a fost o joacă, mai o poză, mai un articol, nimic deosebit, dar în ultima vreme lucrurile au devenit cât de cât serioase, timpul şi energia alocate acestui proiect s-au mărit considerabil. Încurajaţi de nişte oameni care, printre altele, sunt implicaţi considerabil în acest fenomen, ne-am schimbat atitudinea, am început să zicem lucrurilor pe nume, în esenţă, nu ne mai minţim frumos. Pe lângă aprecierile unora care ne-au încurajat că suntem pe direcţia bună, au apărut şi acuzele gratuite, care combinate cu poveştile mai puţin plăcute pe care, vrând, dar mai ales nevrând, le-am auzit sau chiar trăit, m-au făcut să-mi doresc ca după concertul lui Dinu Olăraşu din Music Pub toată lumea asta construită în ultimul an, să se prăbuşească odată pentru totdeauna. Premize existau, multe chiar, dar n-a fost deloc aşa.

Când ai de-a face cu un Olăraşu prezent si în mare formă, când e doar muzică şi poezie, când sala aia mare şi rece e plină de oameni faini, când spiritului “Autografului” chiar se simte în aer, când rând pe rând pe scena pe lângă actorul principal şi-au intrat în rol şi foarte bine Ionuţ Mangu, Horia Stoicanu, Ioan Onişor, Florin Toloargă şi fie de la mine, Emeric Imre , când chiar dacă ştii că a doua zi ai treabă, te pierzi în poveşti cu oameni cu care rezonezi la perfecţie, când a doua zi întârzii două ore la servici şi parcă ţi se rupe, abia atunci îţi dai seama că deşi ai vrea ca lumea să perceapă altfel “zbaterea ta”, parcă se merită şi aşa, oamenii care-ţi sunt aproape şi te susţin, contează, în fond. Ei ştiu să-ţi spună frumos unde e problema, nu te acuză nefondat că ai personal ceva cu cineva.

Suntem convinşi că nu deţinem adevărul absolut, poate gusturile noastre muzicale nu-s întotdeauna dintre cele mai bune, dar aşa cum am zis în pagina de prezentare a acestui site, înainte de toate suntem un blog, iar blogul presupune ceva personal, anume idei şi gusturi personale. Nu suntem jurnalisti şi sincer, având în vedere starea de fapt din mass-media mioritică, e ultimul lucru pe care ni-l dorim.

Ca să concluzionez, nu o să promovăm niciodată muzici în care noi nu credem, nu o să mai scriem niciodată cât de bine a sunat X, când de fapt a fost un zdranga-zdranga perfect executat, folkul, aşa cum bine zicea Mircea Florian în interviul pe care ni l-a acordat, trebuie să fie acel conglomerat dintre muzică şi poezie, noi despre asta ne dorim să scriem. Şi cu orice risc, doar despre acele muzici care ne oferă aşa ceva vom scrie.