Astăzi am ales să vă dau trezirea cu un cântec din repertoriul lui Mircea Vintilă  scris pe versurile poetului Nichita Stănescu. Piesa “Frunză verde de albastru” poate fi găsită pe albumul de best of-uri Opere şi Operete lansat de artist în anul 2005.

Pe Mircea Vintilă, bucureştenii îl pot revedea în această seară la sala de concerte a Universităţii Populare “Ioan I. Dalles”. Alături de Mircea Bodolan şi Marius Baţu, acesta va susţine un recital în cadrul spectacolului intitulat  “Seară de Folk la Dalles”. Detalii găsiţi aici.

Frunză verde de albastru

Muzică: Mircea Vintilă
Versuri: Nichita Stănescu (click aici pentru textul original al poeziei)

Si-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,

şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,

am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.

şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,

că am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,

alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte -
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,

de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pamântul şi cu luna,
noaptea când stau împreună.

Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,

de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…

Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,

înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine.

că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,

corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus

în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbra lungă
pe sub ochii grei cu pungă.

Şi-am zis aripă cu pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,

şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,

şi potcoavă, la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,

din osul de la picior
care-mi cânta cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptamână,

Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru,
foaie verde de albastru,
foaie verde de albastru,
foaie verde de albastru.