Acum ceva timp, Music Pub-ul clujean i-a avut ca invitaţi ai Joii de folk, pe Mihai şi Codruţa Lojewski, cei doi membri ai trupei Cantos. Un grup folk care, cred eu, merită din plin atenţia degustătorilor genului şi un public pe măsura talentului lor.

Chiar dacă numărul celor prezenţi la concert a fost unul destul de mic, pe scenă s-a făcut muzică, şi s-a făcut cu profesionalism şi mult respect pentru cei din sală. Îmi amintesc că, după primul cântec, mi-am spus: „Una din două. Ori şi-au rezolvat ăştia marile probleme de sonorizare, ori e prima oară când pe scena asta urcă nişte oameni care sună bine în orice condiţii”.

Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase cântări folk din pub-ul clujean, şi tare mi-ar plăcea ca publicul de folk din Cluj să fie mai deschis la experienţe noi. Discuţia cu Mihai şi Codruţa ce a urmat concertului, ne-a dezvăluit doi oameni nu doar talentaţi, ci şi inteligenţi şi foarte plăcuţi.

Maggie May: Despre ce vorbiţi în muzica voastră? De ce să vină oamenii să vă asculte?

Codruţa: Cred că cel mai bine e să vorbească Mihai, pentru că majoritatea compozitiilor sunt ale lui, pe versuri de Nichita Stănescu. În primul rând, oamenii să vină să asculte versuri de bună calitate, iar mesajul e bineînţeles cel al versurilor respective. Deocamdată, avem doar câteva compoziţii pe versuri proprii.  

Mihai: Eu mă gândeam că pot să vină să vadă doi tineri, care sunt sinceri, care nu sunt în nicio categorie politică, ori producători etc. Noi facem o muzică care e sinceră, e poezie într-adevăr, e o alternativă la ceea ce se face în ziua de astăzi peste tot; cred că asta e ideea.

C. Da. Plus că publicul care vine la un concert Cantos trebuie să fie oarecum pregătit să intre într- o… nu neapărat stare de spectacol să-i vină să danseze, dar trebuie să fie pregătit pentru o trăire mai profundă. De aceea, înaintea unor cântări în locuri noi, avem oarecare emoţii pentru că nu ştim exact cum o să fie primit. Asta nu pentru că nu am avea încredere în muzica noastră, ci nu ştim cât de pregătit e publicul pentru ceea ce oferim noi.

MM. V-aţi gândit cât din ceea ce simţiţi, reuşiţi să transmiteţi celorlalţi?

C. De transmis cred că avem o bună capacitate de transmitere. În general, în momentul în care urcăm pe scenă, ne transpunem în starea necesară actului respectiv. Nu ştim însă cât de educat e publicul să primească.

M: Adică nu ţine numai de educaţie, ţine şi de feelingul lor şi de ce au mâncat în ziua respectivă, dacă le sunt copii sănătoşi acasă, dacă au chef…

C. Cel mai bun exemplu de feedback l-am avut pe străzile Sighisoarei, când am început să cântăm, în faţa uşii scolii de muzică, iar oamenii se opreau s-asculte. Felul în care starea şi energia pe care o transmiteam ni se returna, e fantastic. Eu am zis că nicăieri pe nicio scenă nu o să simt ce am simţit acolo.

MM. Care a fost cel mai neconvenţional spectacol pe care l-aţi făcut?

C. Eu cred că pe străduţa aceea la Sighişoara.

M. Trebuie să precizăm că noi ne-am făcut lansarea într-un spectacol neconvenţional, la galeria de artă Orizont din Bucureşti. Cu regizorul Ioan Sora, care ne-a dat şi numele şi care făcea spectacole de teatru în spaţii neconvenţionale.

C: Apoi, le-am cântat unor prieteni, în noaptea de revelion, la cabană. Erau receptivi pentru că erau de la un site literar; nu a fost o noapte de revelion cu dans şi petrecere, a fost mai liniştită cu concert Cantos, am fost fericiţi şi noi şi ei.

M. Dar cred că cel mai neconvenţional a fost la o nuntă, am fost la două nunţi, una la Baia Mare şi una la Sinaia.

C: Cea de la Sinaia a fost extraordinară, făcută în stil medieval şi dansul mirilor a fost pe Om bun, şi mirii aveau haine de epocă…

M. Noi ne-am dus acolo pregătiţi să cântăm vreo 6 piese, dar oamenii au vrut să cântăm toată noaptea.

MM. Cât de originali vă consideraţi?

M. Cred că asta ţine tot de sinceritate, dacă eşti sincer cu tine şi nu vrei ceva enorm de mult, ca succes sau bani şi nu faci chestia asta decât pentru tine sau pentru cei de lângă tine…

C. Dacă îţi doreşti succes sau bani, eşti tentat ca la un moment dat să faci anumite compromisuri, adică „hai să mă gândesc ce i-ar place ăluia de la radio”…

M. La noi până acum nu a existat treaba asta, nu am făcut niciun compromis.

C. Am participat în 2005 la ce-a de-a două ediţie a Festivalului Prometheus, organizat de Nicu Alifantis, şi el ne-a spus că nu are ce să ne reproşeze, iar sfatul lui a fost să facem câteva cârlige mai accesibile, cu care să pătrundem.

M. Şi Puiu Ivanitchi ne bate la cap de când ne-am cunoscut, să facem ceva mai simplu, să prindă.

C. Cred că nu se refereau la partea muzicală, ci la texte, care sunt în general ale lui Nichita. Acum te întreb pe tine, crezi că ar trebui să renunţăm la Nichita?

MM: Nu, pentru că atunci aţi deveni la fel că mulţi alţii, ori aşa, păstrându-vă unicitatea, până la urmă puteţi crea, dacă nu o nişă, o tendinţă de nişă.

M. Dar e foarte greu de păstrat treaba asta, pentru că piesele noastre nu sunt multe şi sunt făcute în ani. Când va trebui să lucrăm la un album, probabil că nu o să mai existe aceeaşi inspiraţie.

MM. Dintre piesele voastre, care simţiţi că ar putea avea acces la radio?

C. Cea mai accesibilă din toate punctele de vedere cred că e Nervi de toamnă. Poezia are un mesaj mai simplu şi ritmul se poate cânta uşor.

M. Are repetiţie, ceea ce e important în muzică. La Nichita e mai greu, nu are repetiţia asta şi e greu de lucrat.

C. Ştii ce e interesant, apropo de tot ce am vorbit până acum? Am întâlnit multe persoane, fie folkişti, fie prieteni de-ai noştri, care au venit la cântări şi ne-au zis că atunci când ne ascultă intră într-o anume stare şi la final le trebuie ceva timp ca să poată ieşi din acea stare. Eu cred că asta e un lucru bun şi noi oricum suntem porniţi să mergem înainte.

MM. Simţiţi ca acesta e drumul vostru şi la capătul drumului ce vreti să rămână?

M. O cărămidă mică la construcţia ţărişoarei ăsteia, nu ştiu…

C. Decât să am un concert la care să vină o sută de mii de persoane, să fie acolo în delir, mai bine mă întâlnesc cu câţiva oameni care ştiu că noi gândim la alt nivel şi ne apreciază. Satisfacţia asta contează mult mai mult decât să ai notorietate.

MM. Ce muzică ascultaţi acasă?

C. Eu ascult de vreo 2 ani încoace Cutiuţa muzicală, iar la televizor Minimax.

M. Când nu ascultă ea, ascult eu. Ultima oară am ascultat Beatles-ul, în varianta digitală remasterizată, care e o nebunie. Sunt două cutii: una neagră, cu piesele trase mono, remasterizate, iar a doua, e cu piesele refăcute stereo. Am înţeles că au lucrat nu ştiu câţi ani la piese, ca să le facă să auzi toate instrumentele.

MM. La ce concert aţi fost ultima dată?

C. Acum ieşim foarte greu, că suntem cu copiii.

M. Am ajuns la Chick Korea, Airto Moreira & Flora Purim, Scorpions, Ian Gillan, în 1991, la cel mai mişto festival de rock din România, festivalul Rock 91, la Palatul Copiilor, în aer liber. Am pierdut Robert Plant si Jimmy Page, Yes…

MM. Câte compoziţii proprii aveţi până acum?

C. Lucrate şi gata de înregistrat sunt 12, dar Mihai mai are o mulţime.

M. Am piese la care eu ţin foarte mult, dar mi-a fost greu să le prezint publicului, pentru că fiind foarte personale, nu ştiu cum ar fi fost primite. Ora culorilor, de exemplu, e o piesă pe care târziu am cântat-o Codrutei.

C. El nu se gândea că va ajunge vreodată să cânte pe o scenă. El cânta în cameră, compunea…

M. Am făcut un an de violoncel, după care m-am dus să bat mingea pe maidan. Era mai interesant, deşi cântam bine şi am luat şi un premiu la vremea aceea, m am lăsat.

C. Piesa Iată corzile stelelor vuiesc, a fost compusă după o decepţie în dragoste…

MM. Care credeţi că e cea mai complexă sau mai fantezistă piesă a voastră?

M. Cea mai complexă piesă este Chloe; e şi cea mai veche, din 1992, tot pe versurile lui Nichita. Atunci eram într-o perioadă foarte prolifică pentru că aveam trupă, Nihil sine deo (prima denumire a fost Prometeu) eram clăpar, dar atunci ascultam tot ce prindeam, atunci se făcea muzică.

Dacă asculţi acum, chiar şi cele mai slabe piese din anii ‘80-‘90 ţi se pare că sunt bune, comparând cu ce se face azi. Piesa Chloe are o structură de trei planuri sonore, aşa mi-am imaginat eu poezia. Pe câmpul cu greieri şi noaptea cu miresmele…

Eu am văzut odată în copilărie un câmp de maci şi am rămas impresionat şi când o să mor, ultima imagine vreau să fie acel câmp. Ai fost noaptea pe câmp să asculţi greierii? Ai văzut cum arată cerul şi stelele? Într-un oraş nu o să vezi niciodată stelele, din cauza luminilor oraşului. Eu aşa văd Chloe, El şi Ea pe câmp, pe câmpul cu greieri şi noapte, miresmele verzi îşi răspund. E greu de cântat Nichita.

MM. Ce aduce în plus flautul într-o piesă folk?

C. Aş porni de la Sorin Minghiat care a fost considerat printre primii sau chiar primul orchestrator al folkului românesc.

M. Păunescu a zis că odată cu Jimmy a început orchestraţia în folkul românesc, deci, înafară de chitară şi voce, flautul a fost primul instrument care a îmbrăcat o piesă.

C. O mă refer la rolul flautului în grupul Cantos. Eu cred că flautul are un rol mai important decât la alţii (de exemplu, Nu acum), noi fiind doi.

M. La noi flautul nu se foloseşte ca un simplu flaut.

C. Nu e folosit doar ca să umple, să dea o culoare sau ca să dubleze o melodie, ci are un rol important.

M. Flautul e mai aproape de voce. Piesele sunt construite în aşa fel, încât flautul să iasă mai tare în evidenţă, undeva între vocea mea  şi chitară.

C. Flautul nu doar completează, ci are părţi bine determinate de solistică, care sunt doar ale flautului.

M. Are părţi când ţine loc de percuţie, de armonie şi când e flaut. Nu aş putea să cânt fără flautul ei, asta e clar, nu ar suna.

C. De exemplu, la Nervi de toamnă, pe lângă partea de introducere pe care o are flautul sau completările din interiorul strofei, la un moment dat există o modulaţie, unde flautul are o parte solistică. Noi folosim mult mai mult flautul decât alţi solişti care cântă şi cu alte intrumente pe lângă chitară.

MM. E vreo diferenţă în felul în care atât voi, cât şi Sorin Minghiat folosiţi flautul?

M. Într-un fel se apropie. Probabil că a şi contat mult faptul că noi am cântat la un moment dat cu Jimmy; Cantos a avut la un moment dat şi formula de patru, cu Sorin. Să auzi Cantos cu două flaute, să vezi cum sună.

C. Cred că e o diferenţă. În primul rând, ca şi cantitate de muzică. Dacă asculţi toate piesele pe care le-a înregistrat Jimmy cu folkistii, vei vedea că bucăţile de flaut nu sunt la fel de consistente. Asta înseamnă Cantos: chitară, voce şi flaut.

M. Din acest motiv, mulţi sunetişti nu înţeleg chestia asta. Flautul la noi nu trebuie să fie ca la o formaţie, mai în spate. Nu, flautul trebuie să fie chiar în faţă, să-l simţi.

C: Jimmy foloseşte flautul mai mult ca element de percuţie, el are mai mult punctări pe ritm, sunt foarte pregnante intervenţiile. La mine falutul e mult mai pe melodie.

M: Jimmy a şi spus că ea are un sunet de flaut de lemn, iar el are un sunet mai metalic. E cumva ca şi flautul din trupa Focus şi cel din Jethro Tull. Abordarea e diferită.

Mulţumim trupei Cantos pentru acest interviu.