Dinu Olăraşu în Irish & Music Pub
Având în vedere anumite evenimente recente mai puţin plăcute, joia trecută am mers la concertul lui Dinu Olăraşu din Irish&Music Pub oarecum sceptică şi aşteptându-mă la orice fel de surprize. Spre bucuria noastră (şi spre norocul lui 
) până la final, seara s-a dovedit una chiar foarte reuşită.
De început, e drept că a cam început cu stângul. După haiosul şi autoironicul salut „Bine v-am găsit, bine că am venit!”, poetul Dinu Olăraşu şi-a început recitalul cu o poezie (pe care noi, mai în glumă mai în serios, am numit-o „Umbra lui Mihai Eminescu la Cluj”
. Toate bune şi frumoase, poezia interesantă şi plină de înţelesuri, a întrerupt-o însă cu un moment de – cum îi place lui să zică – „Publicitaaaaate”. Astfel că pe scena din Music Pub s-a auzit „Imnul mişcării de rezistenţă”, adică „publicitate” în adevăratul sens al cuvântului, piesă care nu cred că îşi avea locul în context. Am trecut însă peste asta, nu de alta, dar Olăraşu a venit pregătit şi cu multe suprize plăcute. Câteva cântece noi, mult mai adevărate, l-au readus în faţa noastră pe Olăraşu acela pe care îl ştiam noi, neliniştit şi incomod de sincer. Totuşi, cred că ar fi fost poate mai nimerit să cânte noile compoziţii ceva mai târziu, poate în a doua parte a recitalului, când publicul devenise mai receptiv. Prima repriză a fost întradevăr puţin cam statică, iar spiritele au început să se încălzească abia spre finalul ei.
În pauza dintre cele două reprize, pe la microfon au trecut pe rând Emeric Imre, Ionuţ Mangu, Ioan Onişor, Florin Toloargă şi at last but not at least, Horia Stoicanu, oaspete de seamă ce va reveni la Cluj-Napoca în luna decembrie, pentru a susţine un recital. O pauză faină, cu oameni talentaţi şi chef de cântat, ce ne-a amintit de glorioasele nopţi autografiene de altădată.
Cea de-a doua parte a concertului olăraşian a fost mai vie, ritmurile mai alerte, Olăraşu şi-a dat drumul şi la glumele de spiriduş împieliţat, ne-a cântat piese mai noi şi mai vechi, mai rare şi mai cunoscute („Sună-mă noaptea”, „Iubeşte-mă”, „Alandala”, „Ochiul dracului”, „Naşpa” şi altele), pigmentate pe ici pe colo cu improvizaţii şi mici înţepături caracteristice. Publicul foarte receptiv şi atmosfera aceea specială de care îmi era dor, într-un cuvânt, o cântare faină.
Adevăru-i că atunci când Olăraşu e în formă, puţini îi pot rezista, trebuie să o recunoaştem. N-o fi el un chiar un interpret genial, dar ce-i al lui îi al lui, iar atmofera specială ce se poate crea la o astfel de seară de muzică şi poezie (proprii, personale şi altcumva) te poate face să-i ierţi păcatele de muritor de rând în câteva clipe. Cam aşa s-a întâmplat şi de data asta, cu mici scăpări pe alocuri, ce-i drept (câte o dandana mică tot se întâmplă ca altfel n-ar fi Olăraşu Olăraş ) .
