… Un vers ce m-a călăuzit, de-a lungul vieţii, începând din prima adolescenţă (când piesele celor de la Pasărea Colibri mă însoţeau peste tot) şi până azi, o frază ce mi-a fost, în momentele cele mai dificile, punctul de sprijin, ancora de care m-am agăţat ori de câte eram pe cale să mă scufund.

În ultimul an, mai mult decât oricând, „Sfârşitul nu-i aici” a fost cântecul ce m-a ajutat să trec peste cele mai dificile momente, mi-a dat curajul să merg mai departe şi să continui ceea ce am început, în ciuda piedicilor neprevăzute ce au apărut inevitabil în calea proiectului nostru.

Atât traducerea poetică a versurilor lui Bob Dylan, traducere semnată de Florian Pittiş, ce uneori îmi pare că întrece în profunzime originalul, cât şi vocea unică şi inconfundabilă a celui datorită căruia ne-am făcut curaj şi am pornit, cu drag şi multă pasiune pe acest drum, m-au ajutat şi continuă să o facă ori de câte ori simt că mă împotmolesc şi că ceea ce fac, fac în zadar. Aceeaşi voce caldă o aud în astfel de momente spunându-mi, pe un ton încurajator „Fără panică!”. Nu, nu l-am auzit în realitate niciodată spunând asta. Ştiu doar că în felul acesta îşi încuraja colegii de la Radio3net, dar nu îmi este deloc greu să mi-l imaginez spunând-o şi astfel simpla evocare a unui soi de amintire închipuită îmi este de ajuns pentru a depăşi fiecare moment de impas.

Dacă Moţu Pittiş nu ar fi existat, dacă viaţa frumoasă pe care a dus-o şi, în mod paradoxal, dispariţia lui dintre noi nu m-ar fi marcat într-un anumit fel, nu mi-ar fi modelat personalitatea, gusturile, felul de a gândi şi a trăi, acest spaţiu virtual nu s-ar fi născut niciodată. E un lucru pe care l-am spus încă de la început (acea primă poveste o puteţi găsi aici) şi pe care îl voi repeta ori de câte ori voi avea ocazia.

Nu am avut norocul de a-l cunoaşte, de a sta faţă în faţă cu el, de a-i vorbi şi de a-l asculta vorbind, dar Florian Pittiş a fost întotdeauna un model pentru mine şi continuă să fie şi astăzi. Mai mult decât orice însă, el este  pentru mine patronul spiritual al acestui loc pe care l-am creat, al acestui vis pe care l-am transformat în realitate datorită lui. Este mereu prezent în mintea mea atunci când scriu, atunci când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, ori atunci când mă bucur de realizările noastre. Este acolo de fiecare dată, alături de mine şi de toţi ceilalţi membri ai echipei. În fond, pe noi toţi, mai mult decât orice, ne-a legat dragostea şi admiraţia pe care i-o purtăm acestui om încă din copilărie. Şi am credinţa că o astfel de legătură nu poate să fie decât una puternică.

La un an şi o zi de la lansarea FolkBlog-ului şi cu ocazia mutării în căsuţă nouă, gândul îmi zboară înapoi la ziua în care scriam acel prim editorial, poate uşor patetic pe alocuri, poate puţin stângaci ca scriitură dar, cu siguranţă, plin de încărcătură şi profunzime. Şi o spun fără falsă modestie, pentru că îmi amintesc cu drag şi nostalgie de starea inspirată în care mă aflam, de felul în care cuvintele veneau de la sine, de undeva din interiorul meu, cuvinte ce le ţinusem atât de multă vreme închise acolo, încât simţeam că dacă nu le aşez degrabă pe hârtie, ar putea să mă sufoce.

A trecut un an de atunci şi a fost poate cel mai plin an din viaţa mea, unul în care am adunat mai multe amintiri şi mai mulţi prieteni ca niciodată. Şi totul datorită acestui loc virtual pe care l-am creat, împreună cu o mână de oameni, mai mult din joacă şi din dorinţa de a face ceva constructiv din pasiunea noastră.

În timp, ni s-au alăturat alţi oameni şi nu orice fel de oameni, ci unii fără de care uneori nici nu-mi pot imagina cum de am putut să trăiesc până acum. Apoi, aproape fără să ne dăm seama, joaca noastră s-a transformat în ceva mult mai serios decât ne-am fi aşteptat noi vreodată. Am avut nevoie de confirmări peste confirmări (venite uneori de la oameni pe care-i admirăm şi respectăm de o viaţă şi despre care nici prin gând nu  ne-ar fi trecut că se vor apleca vreodată asupra muncii noastre) pentru a deschide şi noi într-o bună zi ochi şi a ne da seama, cu uimire, de importanţa pe care FolkBlog-ul a reuşit să o câştige într-un timp atât de scurt. Dar lucrul acesta care, la prima vedere, nu ar trebui să ne aducă altceva decât bucurie, trebuie să recunosc că, în unele momente, ne şi sperie. Când joaca devine serioasă, responsabilitatea creşte şi pretenţiile pe care ceilalţi le au de la tine devin mult mai mari.

Dar, cu toată teama asta,  ştim că acum cale de întoarcere nu mai este şi că trebuie să mergem mai departe înarmaţi cu mult curaj, pasiune, răbdare şi mai ales fără panică pe drumul pe care am pornit cu atâta drag şi avânt în urmă cu un an de zile.

Ştim că mai avem multe de învăţat, ştim că uneori nu reuşim să le facem pe toate aşa cum ne-am fi dorit, ştim că poate nu suntem capabili încă de păreri tocmai pertinente şi obiective, că uneori ne pierdem în clişee ori ne repetăm fără să ne-o dorim. Ne cunoaştem bine defectele şi lucrăm la ele în speranţa că, într-o bună zi, vom reuşi să le corectăm. Însă dincolo de toate astea, suntem mândri de noi şi de realizările noastre. Uneori îmi permit chiar să mă gândesc că, de acolo de sus de unde este el acum, ne urmăreşte şi cel datorită căruia am pornit la drum şi că este şi el mândru de noi …

(videoclip preluat de la atllantiss)