Plin de surprize, Clujul a fost mereu un oraş pe care l-am iubit. M-am îndrăgostit de centrul elegant şi aristocratic, am îmbrăţişat pasional Observatorul şi tentaţiile sale de toate culorile, am fugărit vise prin parcuri şi le-am semănat deasupra oraşului de pe Cetăţuie, zâmbind a împlinire. Revin de fiecare dată cu inima deschisă, învăţând că oraşul e schimbat, dar mereu acelaşi, aceeaşi veche dragoste căreia pot să mă dau fără frică.

M-am învrednicit să ajung pentru prima oară pe Memorandumului nr. 23 abia de curând, la o întâmplare muzicală semnată Mircea Vintila. “Already a legend” în peisajul locaţiilor de folk din ţară, Autograful era neîncăpător şi prietenos, aşa cum îmi închipuiam că îl voi afla. Am avut parte de o seară plină şi frumoasă, fără graniţe muzicale. Nu despre notele muzicale vreau însă a povesti, ci despre o gaşcă minunată pe care am aflat-o cu astă ocazie.

Rândul unu -- nişte domniţe-dinamită şi un domn înflăcărat s-au erijat fără pic de complexe în postura de vocalişti ai concertului susţinut de Ciocu’, iar după ei, întreaga sală a bătut din palme şi a cântat la unison. Am privit încurcat, amuzat şi încântat cum Mircea Vintila dădea tonul piesei, urmând apoi ca sala plină de oameni să preia treaba dificilă a cântatului. A fost, cred, una dintre puţinele ocazii când faptul că s-a cântat cu negativ nu mi-a părut nelalocul lui la un concert de folk.

De la şedinta de karaoke organizată ad-hoc pe piesele lui Mircea Vintilă lipsea doar focul de tabără. S-a terminat prea iute pentru gustul meu, dar am primit în schimb zâmbetele unor oameni faini: Alina Ioana, Andrada, Simona, Eva, Paula, cantafabule, miragecj, Lucia, Roxana si Ninjolina. De departe, par nişte nebuni indecenţi şi superficiali. Privită de aproape, prin lupa foarte slab distorsionată a unei Silva brune ciocnită pe acorduri de Leonard Cohen si Johnny Cash, gaşca ciudată devine ceea ce este în realitate: o sumă de oameni frumoşi şi inteligenţi, cu drag de muzică şi talent în peniţă. S-a spus că gaşca minune ar fi “pitzi pitzi pe toace, solarite şi fardate, da ştiau toate versurile cap-coadă şi urlau de acopereau boxele…”. În cazul în care asta înseamnă să fii pitzi, voi deveni şi eu aşa ceva.

Dacă citeşti asta, înseamnă că ştii ce înseamnă FolkBlog: e un loc fain de adunat la un ceai/vin/ce mai beţi-vreţi voi cu prieteni dragi, e un loc cu muzică bună şi spirit “witty”, e şi nu e un blog. FolkBlog e casa unei pasiuni ce s-ar vrea transformată în mod de viaţă (oh, voi, timpuri crude de criză capitalistă… ). It takes a lot to laugh după o zi luuuungă de muncă la un concert fain, ştiind că ai să ajungi acasă abia spre dimineaţă şi mâine o iei de la capăt cu scârbiciul. It takes a train to cry, pentru că deja mi-e dor de Cluj şi nişte oameni faini.

Articol scris de Stefan Tivodar.