După o pauză destul de lungă în care v-am cam lăsat să ne aşteptaţi, revenim şi noi în blogosferă puţin cam obosiţi şi cu forţe nu tocmai proaspete, dar cu mult entuziasm şi puşi pe fapte mari. Echipa noastră a mai crescut cu membri noi, am început anul cu o mică şedinţă în care am pus la cale proiecte şi strategii de viitor pe care sperăm că vom reuşi să le ducem la bun sfârşit. Iar dacă 2009 va fi măcar pe jumătate la fel ca anulce a trecut, atunci sunt sigură că vom reuşi.

2008 a fost un an plin, un an, dacă nu excelent, cel puţin interesant, un an în care nu îmi amintesc să fi avut parte de perioade fade şi plicticoase, de zile care să semene unele cu altele ori de momente în care să îmi pară că viaţa ar fi lipsită de sens, un an în care, în primul rând, am simţit că trăiesc. Şi am simţit asta cu o intensitate de un anume fel, de care nu m-aş mai fi crezut capabilă cu destul de puţin timp în urmă. Şi asta, cred eu, nu e puţin lucru.

A fost, în primul rând, un an cu multe, multe concerte şi aproape la fel de multe drumuri prin întreaga ţară, un an cu multă muzică şi la fel de multe peripeţii, escapade, ieşiri din rutină şi, nu în ultimul rând, un an în care am cunoscut o mulţime de oameni şi am legat cele mai frumoase prietenii. De-ar fi să fac un rezumat, să înşir ca mărgelele pe aţă amintirile ce se ivesc haotic acum în mintea mea, le-aş înşira cam aşa: trenuri şi gări, multe drumuri cu bătrânul nostru Passat ori cu vreo maşină împrumutată, corifei de martie, camere de hotel ieftine, cortul montat pe plajă ori în curtea vreunei cabane de munte, Vama Veche, soare sărat, „nu contează cât de lung am moţul”, taximetrist inconştient, năşiţe înţepate, acasă, oaspete de soi, sărbătoare câmpenească, noapte de pomină, aparenţele înşală, „orice plăcere se termină prost”, gări necunoscute, oraşe şi staţiuni, miros de mici şi susurul berii scurgându-se generos în halbe, o zi cu soare şi cu două dimineţi, suflet servit pe tavă, scene în aer liber, săli de spectacole, case de cultură, festival în oraşul învăluit în ceaţă, şoferiţă de nota zece, cântări în pub-uri, cârciumi, cluburi, oameni de toate felurile şi de toate culorile, impas, glume multe, haz de necaz, panică, prieteni noi, mulţi prieteni noi, alarmant de mulţi prieteni noi, veselie, multe seri de neuitat într-unul din beciurile oraşului-comoară, dureri de cap la birou, Crăciun ca în copilărie, concert pe messenger, casa plină, colindători adevăraţi, zăpadă în trenul foamei, „te uită cum ninge decembre”, jucării în dar pentru copii mari, emoţii, club cu pretenţii, cântare de zile mari, cântece de care-mi era dor, discuţie de mult timp aşteptată, creier blocat, moment crucial, oboseală prea mare, apoi din nou trenul spre casă, gerul din compartiment, naşul hâtru, insomnie, planuri de viitor, ciudă pe mine, Revelion ca în copilărie, casa plină de prieteni noi, mulţi prieteni noi, alarmant de mulţi prieteni noi şi peste toate acestea şi înaintea tuturor muzică, multă, multă muzică, de parcă viaţa însăşi ar fi avut coloană sonoră.

Au fost multe momente frumoase, bune de pus la păstrare într-un colţ al memoriei ce va rămâne pentru totdeauna unul însorit, plin de bucurie şi de tinereţe. Au fost şi momente mai puţin plăcute, şi încă destule. Doar că acum, reluând filmul de la capăt, toate acestea îmi par a fi doar preţul plătit pentru amintirile frumoase, prietenii extraordinari, peripeţiile şi aventurile pline de haz, cântările de toate felurile şi de toate culorile adunate într-un singur an care, cu toate că a trecut parcă mai repede ca oricare altul, m-a îmbogăţit şi m-a schimbat enorm. Iar pentru asta nu pot decât să-i fiu recunoscătoare sorţii ori vreunui zeu bun şi prietenos căruia trebuie că-i sunt tare scumpe auzului strunele de chitară şi care îndrăgeşte cu asupra de măsură poeziile şi poveştile, cântecele şi petrecerile, peripeţiile şi năstruşniciile, veselia şi tinereţea. Căci doar un zeu cu asemenea slăbicuni ar fi putut să mă facă să plătesc un preţ atât de mic pentru toate minunăţiile pe care mi le-a dăruit în anul ce a trecut.

Dar, chiar dacă acestea-mi sunt şi-mi vor rămâne poate cele mai dragi, nu peripeţiile şi aventurile au fost lucrurile cele mai importante ce s-au petrecut, în ultima perioadă, în viaţa mea şi a găştii ce colindă împreună cu mine ţara în lung şi în lat. Ca să nu ne plictisim, ca să-i anunţăm şi pe alţii pe unde şi ce cântări se mai ivesc, ca să le demonstrăm unora că nu suntem doar nişte zvăpăiate petrecăreţe cu puţini neuroni, ca să simţim că facem şi noi ceva din pasiune, ne-am gândit să ne jucăm puţin de-a bloggerii şi jurnaliştii, să ne luăm o căsuţă gratuită în blogosferă şi să facem ceva frumos, ceva ce să le folosească altora ca noi şi, nu în ultimul rând, să promovăm muzicile şi muzichiile atât de dragi nouă. Prin urmare, la începutul verii am bătut la porţile wordpressului şi i-am cerut să ne găzduiască. Nu a fost foarte uşor să ne instalăm confortabil în căsuţa oferită aici de pomană căci regulile şi resticţiile de natură tehnică impuse pe acest tărâm virtual nu erau tocmai pe placul nostru. Dar încet, încet, tot jucându-ne şi apelând la câteva şiretlicuri ingenioase, am reuşit, de bine de rău, să ne instalăm confortabil. Ne-am dat apoi drumul la condei, am tocit tastaturile şi am reuşit, mai repede decât ne aşteptam, să lansăm în spaţiul virtual primul număr a ceea ce noi am numit, mai mult sau mai puţin inspirate, Folkblog – blogorevista folkului românesc. Ne gândeam noi că s-ar putea să se ivească o mână de cititori cărora are să le placă ideea noastră, dar nu visam nicidecum la ceea ce s-a petrecut până la urmă. Nu bine ne-am deschis porţile căsuţei noastre virtuale că oaspeţii au şi început să năvălească bucuroşi şi încântaţi nevoie mare. Ba mai mult, le-a plăcut atât de tare încât pe dată s-au aşternut la vorbă, comentând fiecare articolaş al nostru, lăudându-ne iniţiativa, oferindu-şi sprijinul şi câte şi mai câte.

Joaca de-a bloggerii şi jurnaliştii s-a transformat, peste noapte şi mult mai repede decât ne aşteptam, într-o trebuşoară mult mai serioasă decât am dorit-o noi iniţial. Iar lucrurile nu s-au oprit aici ci au mers mai departe, aproape fără ca noi să băgăm de seamă. Din zvăpăiatele care ţipă la concerte, din gaşca de nebune descreierate am devenit fetele de la Folkblog, iar cei care până nu demult ne aruncau priviri dezaprobatoare au început să ne privească cu prietenie, cu drag şi chiar cu respect. O parte dintre ei ne-au devenit prieteni dragi, colaboratori, şi chiar membri ai echipei. Dar nici asta n-a fost tot! Ne-am trezit într-o bună zi că vestea ni s-a dus atât de departe încât persoane importante, oameni pe care-i apreciam şi-i îndrăgeam de o viaţă nu doar că ştiau de existenţa noastră ci chiar ne lăudau şi ne recomandau în stânga şi în dreapta. Fără să ne fi pus vreodată la modul serios problema, fără să fi năzuit o clipă la vreun fel de faimă şi recunoaştere în lumea folkului românesc, ne-am trezit mult mai importante şi mai „celebre” decât ne-am propus vreodată să devenim. Iar asta în condiţiile în care nici nici una din noi nu cântă, nici experienţă în blogosferă sau în presă nu prea a avut şi nici termeni muzicali de specialitate nu cunoaşte.

La început toată povestea asta ne-a bucurat peste măsură, ne-a dat aripi şi mai mult entuziasm decât cel cu care am pornit la drum. Au fost momente extraordinare şi emoţionante acelea în care ni se confirma iar şi iar, în contexte şi situaţii care nici prin gând nu ne-ar fi trecut, că s-ar putea întâmpla o aşa minune, că ceea ce facem noi chiar contează, că nu existăm în universul www degeaba, că blogul nostru e privit cu mult interes şi e luat în serios în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Dar, după ce am ieşit din starea de euforie, după ce am început să ne obişnuim cu aşa-zisa noastră celebritate, am văzut şi partea mai puţin plină a paharului. Am realizat dintr-o dată că nu suntem altceva decât nişte copii al căror joc nevinovat s-a transformat într-o treabă de oameni mari şi că nu mai ştim în ce măsură ne simţim capabile să ne maturizăm cu adevărat şi să ne comportăm ca nişte profesionişti. Şi aşa a început criza (că tot sunt crizele la modă), aşa a început o perioadă de impas în care mai mult ne-am stresat şi ne-am făcut griji decât am muncit. Au fost momente de panică totală în care eram gata-gata să o las baltă cu totul.

Am continuat totuşi dar cu mult mai puţin curaj şi entuziasm decât la început, lucru pe care cei care ne vizitează des au putut lesne să îl observe. Finalul de an a fost, din acest punct de vedere, cel puţin dezastruos. Pentru că, deşi luna decembrie a fost una plină de evenimente, impasul în care ne aflam, panica şi oboseala au făcut ca articolele din această lună să fie puţine şi îngrozitor de seci faţă de cele pe care vizitatorii noştri le cunoşteau dinainte. Şi, pentru că „orice plăcere se termină prost”, un an în care s-au întâmplat atât de multe minuni, nu putea să nu aibă o încheiere mai puţin fericită. Într-una din ultimele seri ale anului am avut parte de cea mai dură critică la adresa revistei noastre, critică venită din partea unei persoane a cărei părere conta enorm pentru mine şi restul găştii, o persoană care practic ne-a făcut onoarea să-şi aplece privirea asupra micii noastre jucării devenită „celebră” peste noapte. A fost un moment ciudat în care m-am comportat mai copilăreşte decât un copil speriat, bâiguind replici stupide în apărarea mea şi a revistuţei noastre şi dând dovadă de lipsa de maturitate şi profesionalism. Discuţia asta m-a întristat şi mi-a lăsat un gust amar, gust ce a reuşit să umbrească până şi superba noapte dintre ani petrecută cu cei mai frumoşi prieteni din lume.

Pentru orice lucru din lumea asta există însă şi reversul medaliei. Dacă o discuţie de felul celei despre care v-am spus mai sus ne-ar fi descurajat total şi ne-ar fi făcut să abandonăm, noi nu am fi făcut altceva decât să dăm dovadă de şi mai multă laşitate, lipsă de maturitate şi profesionalism. Cu siguranţă scopul celui care ne-a criticat, destul de dur şi fără menajamente ce-i drept, nu a fost nici pe departe acela de a ne descuraja. Dimpotrivă, intenţia era clar aceea de a ne da imboldul de care se pare că aveam atâta nevoie pentru a depăşi criza în care ne aflam.

Astfel că, după ce apele s-au mai limpezit puţin, am realizat că de fapt, în mod paradoxal, tocmai momentul cel mai puţin vesel şi plăcut din toată această poveste a fost cel de care ar trebui să fiu cea mai mândră, cel care să mă facă să înţeleg că trebuie să continuăm cu orice preţ. Şi uite că tocmai datorită acestui moment crucial am reuşit să ne mobilizăm din nou, să facem ca echipa noastră să crească şi să punem la cale noi proiecte de viitor.

Cum vă spuneam şi la începutul articolului, anul l-am început cu o mică şedinţă, cea mai serioasă, mai matură şi mai aproape de ideea de profesionalism dintre toate micile noastre întâlniri folkbloghiste de până acum. Am discutat, am dezbătut, am împărţit sarcini şi am făcut planuri importante de viitor. Vi se pregătesc, aşadar, surprize, sperăm noi, plăcute. În curând ne vom cumpăra o căsuţă virtuală a noastră şi numai a noastră, căsuţă în care, stăpâni deplini fiind, vom putea să facem lucrurile exact aşa cum le visăm noi. Va mai dura însă un timp şi sperăm să fiţi şi voi îngăduitori şi răbdători. Nu e uşor să te muţi la casă nouă cu toate catrafusele după tine şi nici să le instalezi pe toate aşa cum îţi doreşti. Iar oaspeţi nu poţi să primeşti decât atunci când toate sunt puse în bună rânduială. Vă asigurăm însă că vom munci atât cât ne va permite timpul şi puterile pentru a pregăti noul lăcaş special pentru vizitele voastre.

Până atunci vom continua tot aici şi cam tot în stilul în care v-am obişnuit de la început, cu ceva mai mult curaj, promptitudine şi eficienţă însă, sperând că ne veţi vizita în continuare cu aceeaşi bucurie şi plăcere ca şi până acum.