Death is not the end…
…Din contră. Uneori, în mod paradoxal, poate sa fie chiar un imbold spre un nou inceput. Dacă v-aş spune că spaţiul virtual în care tocmai aţi intrat (şi în care sper că veţi reveni cât mai des :) ) nu s-ar fi născut niciodată dacă un om nu ar fi plecat dintre noi, veţi spune poate că exagerez şi că sunt, cu siguranţă, o persoană căreia îi plac poveştile cu iz de melodramă. Cine ştie? Poate că aşa şi sunt, deşi cei care mă cunosc m-ar descrie mai degrabă ca pe o fiinţă rece şi uneori exagerat de raţională. Şi totuşi, ceea ce am afirmat mai sus este adevărat. E bine? E rău? E frumos? E trist? Nu ştiu sigur. Poate putin din fiecare. Am să vă spun povestea şi veţi judeca singuri.
Pe cînd eram doar o puştoaică de liceu care se credea specială şi diferită de ceilalţi (bieţi muritori de rând traşi la indigo şi schimbători după cum bate vântul modei, cum îi consideram eu pe cei care nu îmi împărtăşeau gusturile şi pasiunile) nu aş fi crezut, nici în ruptul capului, că un om ar putea vreodată să se piardă pe el însuşi. Un om, oricare, darămite eu! Eu care nici nu mă sinchiseam de glumiţele răutăcioase pe care fetele de vîrsta mea, cochete şi trendy (nu ştiu dacă termenul ăsta se folosea pe atunci) le făceau pe seama iei mele cu mâneci evazate sau a fustelor înflorate împrumutate din garderoba mamei mele (pe care le purtam cu acea mândrie a adolescentului rebel care vrea neapărat să fie altfel decât ceilalţi), eu care care ascultam Pasărea Colibri, Phoenix, Bob Dylan, Joan Baez, Janis Joplin şi Pink Floyd pe vremea când era cool să asculţi Andre si 3 Sud Est, nu mi-aş fi imaginat că aş putea vreodată să mă conformez, să mă pierd pe mine şi mai ales să îmi pierd muzica. Şi cum era să îmi imaginez aşa ceva în vremuri în care activităţile mele principale erau cântările pe malul bătrânului Someş alături de o gaşcă de băieţi cu plete, înarmaţi cu o chitară şi cu nelipsita sticlă de vin ieftin şi mult În nopţile târzii, în care mă simţeam nemuritoare îmbrăţişând din priviri Clujul meu mult prea drag, de sus, de pe dealul Cetăţuia, sau pe vremea când, bătând pe jos drumul de la Facultatea de Litere spre Biblioteca Centrală simţeam cum „paşii lui Blaga de departe se aud” în oraşul meu cu hohotiri de clopote, nu puteam crede, nici măcar pentru o clipă, că toate comorile, toate minunile pe care le purtam în mine şi care uneori aproape că mă sufocau, ar putea vreodată să dispară de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
Şi totuşi se poate. Ba chiar nu e greu deloc! Se ia o hippioată întârziată, cu tot cu cele două codiţe răsucite cu elastice şi pamblici colorate, se unge cu toate alifiile, se spală pe creier cu învăţăminte înţelepte din colecţia „Viaţa e grea, nu e aşa cum visezi tu! În viaţă nu poţi face doar ce îţi place!” se adaugă praf magic din cutia pe care scrie cu litere de o schioapa „E CAZUL SĂ TE MATURIZEZI, DRAGĂ!”, se tunde frumos, se vopseşte blondă, se îmbracă la costum, se mai fierbe puţin într-o cratiţă cu probleme existenţiale, se lasă la răcit şi se aşează într-o instituţie de stat. Ca să fii sigur că nu o apucă din nou vechile damblale de pierde-vară, se îngroapă în dosare cu procese verbale, rapoarte şi decizii oficiale. Şi gata! În câteva luni de zile, micuţa şi nonconformista Nimeni-în-drum de altă dată, cu tot cu visele şi iluziile ei copilăreşti şi neproductive, s-a transformat într-o veritabilă şi distinsă domişoară funcţionar la o importantă instituţie de stat, cu aspiraţii serioase, demne de un om matur, cu scaun la cap. Poţi oare să nu o admiri pentru felul în care duce ea la bun sfârşit fiecare sarcină importantă, pentru felul în care execută, în cel mai scurt timp, fiecare ordin primit de sus, pentru promtitudinea cu care întocmeşte atât de clar şi de legal fiecare act oficial şi, mai ales, pentru dedicaţiunea deosebită faţă de instituţie, de care dă dovadă muncind ore în şir peste program? Ei bine, poţi! Dacă eşti inteligent, dacă te pricepi la oameni, dacă eşti puternic şi uns cu toate alifiile, nici nu ai de ce să o admiri când poţi, atât de uşor, să o foloseşti pe post de sclav cuminte şi supus.
Ei bine, da! Mi s-a întâmplat şi mie ceea ce nici prin gând nu mi-ar fi trecut că ar putea vreodată să mi se întâmple. Pe vremea când mă autointitulasem „o nostalgică a unor vremuri în care nici măcar nu existam”, pe vremea când visam la o maşină a timpului care să mă teleporteze direct la Woodstock, în serile acelea minunate în care purtam discuţii aprinse şi pătimaşe despre rockul şi folkul protestatar, pe vremea când, undeva sus de tot, pe piedestalul meu de valori, statea liber, frumos, purtându-şi pleata bogată cu demnitate în semn de nesupunere, Florian Pittiş, modelul meu de libertate şi vocea de care m-am îndrăgostit în copilărie definitiv şi iremediabil, în astfel de vremuri frumoase şi inocente eram convinsă că, pe mine, niciodată, nimeni şi nimic, nu va reuşi să mă supună, că societatea, oricum ar fi ea, nu are cum să facă vreodată din mine un sclav.
Eram însă doar un biet copil visător, lipsit de griji şi liber ca pasărea cerului. Crescusem în libertate şi mi se părea la fel de firească precum aerul pe care îl respiram. Era uşor să mă cred hippioată fără să înţeleg, de fapt, adevărata esenţă a spiritului hippie. Maturizarea m-a luat prin surpindere, problemele de om mare m-au acaparat, frica de a nu rămâne un om fără căpătâi, fără un rost în viaţă m-a cuprins. Şi m-am lăsat dusă de val. Încet dar sigur.
Îmi amintesc şi acum prima porţie de rahat pe care a trebuit să o înghit. Puteam să o refuz dar m-am temut. A fost rea, a durut, am simţit cum totul începe să se clatine dar mi-am spus că e o porţie mică şi mi-am promis că e prima şi ultima din viaţa mea. Simţeam, însă, în adâncul sufletului, că nu e aşa. Şi nici nu a fost aşa. Au urmat altele şi altele, mai mari, mai greţoase şi mai dureroase. Apoi, încet, încet, m-am obişnuit cu gustul şi am devenit imună la durere. Ajunsesem nu doar să înghit zilnic, ci chiar să îi sfătuiesc şi pe alţii să o facă, chipurile spre binele lor.
M-am descoperit goală şi singură dar nu am vrut să accept evidenţa. Iar lucrul cel mai grav era că îmi pierdusem muzica. În playlist-ul din Winap ea mergea în continuare, aceeaşi ca odinioară, înregistrată doar pe alt suport, dar nu mai spunea nimic sau, mai bine zis, urechilor mele înfundate ea nu mai putea să le spună nimic. Am mers mai departe, în virtutea inerţiei, dând vina pe alţii pentru suferinţele mele, blestemându-mi soarta şi Dumnezeul. Şi aş fi continuat aşa până când fie mă transformam într-o acritură scorţoasă şi frustrată, fie ajungeam la casa de nebuni, fie îmi puneam capăt zilelor, dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care a reuşit să ajunga până la acea mică bucăţică de mine însămi care mai rămăsese ascunsă înlăuntrul meu: mi-a murit un idol. Şi nu oricare ci chiar el, modelul meu de libertate şi vocea de care m-am îndrăgostit în copilărie definitiv şi iremediabil.
Da, ştiu, sună ciudat, dar e adevărat: A trebuit să plece Florian Pittiş pentru ca eu să mă pot trezi la realitate, pentru ca eu să mă regăsesc pe mine. A trebuit să moară unul dintre cei mai frumoşi oameni pentru ca o biată fiinţă instabilă emoţional, să poată să ia o decizie care să o scoată din rahat. M-a durut, l-am plâns cum nu îmi imaginam că voi plânge vreodată un om pe care nici măcar nu l-am cunoscut personal. Dar apoi, brusc, am simţit, dintr-o dată, cum devin mai puternică, am simţit că ceva, în mine, începe să fiarbă cu putere, cu hotărâre şi cu dor. Mă simţeam din nou, eram acolo, în mine. Credeam că nu-mi mai rămasese nimic. Dar uite că mai era o bucăţică, mică de tot dar era de ajuns. Precum grăuntele de nisip care mai rămăsese din Fantazia, minunata lume a viselor, a poveştilor, distrusă de Nimicul nimicitor, grăunte care a fost de ajuns pentru reconstruirea unui tărâm de basm chiar mai fantastic decât primul.
M-am trezit apoi, (în timp ce alergam cu veşnicele-mi dosare pe coridoarele reci şi sobre ale instituţiei în care îmi câştigam cu silă existenţa), fredonând, în cap, cu hotărâre şi cu bucurie: „Vinovaţii fără vină”. Mi-am amintit atunci de libertatea pe care o propovăduiam în adolescenţă şi am înţeles, în sfârşit, ce înseamnă ea cu adevărat. Am înţeles că e un lucru fragil ce-ţi poate scăpa printre degete fără să bagi măcar de seamă, că e un lucru ce trebuie mereu câştigat şi recâştigat, şi păzit cu preţul oricărui sacrificiu. Am înţeles abia atunci că NU poţi să fii liber dacă faci lucruri care nu îţi plac, dacă nu îţi urmezi propriile vise şi pasiuni cu orice preţ, dacă faci compromisuri peste compromisuri doar pentru bani sau pentru o amărâtă de funcţie. Am înţeles că un om ca Moţu Pittiş a trăit şi murit frumos şi cu demnitate pentru că a ştiut toate lucrurile astea şi pentru că le-a urmat cu sfinţenie întraga lui viaţă. Mi-am dat seama că, dacă voi continua aşa, dacă nu voi pune piciorul în prag, indiferent de consecinţe, ma voi transforma într-un om urît care va trăi şi va muri într-un mod lamentabil, singur şi gol pe dinauntru. A fost de ajuns să imi dau seama de toate lucrurile acestea şi să iau o hotărâre, pentru ca lanţurile nevăzute care mă ţineau încătuşată să cadă.
A trecut de atunci mai bine de o jumătate de an iar lucrurile, în viaţa mea, au mers din bine în mai bine. Nu, nu va imaginaţi că m-a lovit vreun noroc chior, că nu îmi mai lipseşte nimic, material vorbind, ca nu mai am stresuri, că nu am probleme pământeşti, ca tot omu’. Doar că, toate acestea, sunt mult mai uşor de dus atunci când ai învăţat că nimeni şi nimic nu are voie să te oblige să faci lucruri care îţi provoacă silă, atunci când realizezi că singurele lucruri care îţi pot aduce împliniri şi satisfacţii, pe toate planurile, sunt doar acelea pe care le faci cu pasiune, atunci când ştii că ţi-ai regăsit muzica şi că nimic de acum înainte nu va mai putea să ţi-o răpească, atunci când ţi-ai regăsit libertatea şi eşti pregătit să ţii cu dinţii de ea indiferent de consecinţe.
Mi-am recreat propria-mi Fantazie punându-mi dorinţă după dorinţă şi muncind pentru împlinirea fiecăreia dintre ele. Este de ajuns să îţi doreşti, este de ajuns să vrei să faci un lucru şi vei reuşi! Ştiu, luată de una singură, fraza asta e un clişeu uriaş, cât se poate de gol şi de sterp. Dar cred că nu sunt singura care a observat că, există situaţii în viaţă, când astfel de clişee, puerile şi cu iz de film american de spălat creierii în dupamieze plicticoase de duminică, pot căpăta o asemenea încărcătură încât ajungi să te miri de felul în care o frază, pe care până nu demult o considerai stupidă şi plină de vorbe goale, devine, dintr-o dată, un adevăr absolut şi incontestabil.
Aşadar, bucată cu bucată, cărămidă peste cărămidă, vis peste vis, dorinţă peste dorinţă, am început să îmi reconstruiesc lumea. Nu ştiu dacă am mai fost vreodată atât de plină de idei, de planuri şi de proiecte, atât de dorinică să fac o mulţime de lucruri, absolut voluntar şi fără să aştept vreo clipă o recompensă materială. Unul dintre aceste proiecte se naşte acum, literă cu literă, frază cu frază, în timp ce degete-le-mi aleargă pe tastatură. Un blog, o revistă, un spaţiu virtual cu şi despre folk. Spuneţi-i cum vreţi. Important este să vă placă, să găsiţi aici ceea ce căutaţi şi să ne vizitaţi astfel cât mai des.
Chiar dacă fac parte dintr-o generaţie care a crescut in epoca internetului, tot vizionarul care a fost Florian Pittiş a trebuit să îmi deschidă ochii asupra unui lucru important: universul www este o zonă fascinantă, nemărginită şi necenzurată în care te poţi exprima liber, este un spaţiu al libertăţii. Iar dacă ştii să te foloseşti de această libertate, poţi face lucruri incredibile. Sper aşadar că, împreună cu deocamdată mica dar entuziasta echipă care se află în spatele acestui proiect, vom reuşi să facem ceea ce ne-am propus: un spaţiu virtual cu muzică bună, gânduri frumoase şi informaţii utile pentru toţi iubitorii muzicii folk din România şi nu numai.
Şi acum, pentru că nu contează cât de lung avem părul şi pentru că tot el a rămas cel mai frumos din oraşul acesta:
Nu sunt comentarii
Trimite un comentariu »
Salut initiativa acestui Site si remarc cu placere acuratetea si vastitatea proiectului.
Deoarece Niciodata nu estre prea tarziu si Nimik nu este intamplator in Multi-vers, previzionea ca acest site este va fi un punct de referinta pe drumurile Folk-ului Romanesc. “Cel mai frumos din orasul acesta” sa va vegheze si sa va indrume !
Al dvs. putin luat, hippiepittis
Am avut senzatia la un moment dat ca imi citesc propriile insemnari sau ca ai auzit cuvintele mele,trimise PROtv-ului,in ziua in care a murit Florian Pittis,atat de mult seamana gandurile noastre!
Ceea ce m-a uimit dar si bucurat totodata,a fost faptul ca nu faci parte din generatia mea,nu ai prins vremea cand Pittis reprezenta pt.noi,tinerii de-atunci, oaza noastra de libertate,cel care ne aducea de dincolo,de peste ocean,muzica si informatiile pe care nimeni altcineva nu avea curaj s-o faca.
Ii datorez faptul ca-s rockerita infocata si asa voi sfarsi,acestea-s “romantele”mele,ii mai datorez si faptul ca ascult Bob Dylan,Joan Baez,Zoia Alecu,Tatiana Stepa si multi altii din sfera folkului.
Il consider actorul complet:informat,talentat,cu o voce unica,de exceptie,cel mai grozav recitator,actor harazit cu simtul umorului fin dar si al tragicului,era vocea Teleenciclopediei,citea frumos,nu stiu ce nu facea frumos si cu talent.
M-a mai surprins cand ai scris cat de tare te-a afectat moartea sa si eu am mentionat in acel memento de le PROtv ,ca am plans de parca mi-ar fi murit fratele,asa am perceput eu acea disparitie si mi-am revenit cu greu,caci asa cum am mai declarat in articol,aveam senzatia ca va fi vesnic!Puteam crede ca toti ne vom sfarsi intr-o zi dar credeam ca el e nemuritor;la el nu m-am gandit,poate pt.ca era tot tanar!Ca si mine,ca si multi altii din generatia noastra si a lui.
Dar iata ca si a ta!Si asta ma bucura foarte!
Felicitari,scumpa mea,ma bucur ca am primit acel mail de la tine,pe adresa grupului de pe yahoo,al lui hippiepittis!
Îmi cer scuze că răspund cu întârziere dar ieri am avut o zi cam încărcată (ziua la job si seara la concert la Olăraşu
).
@hippiepittis: multumim pentru urarea din final!
. speram sa facem mereu o treaba buna, in asa fel incat sa meritam sa fim vegheate de el. 
@cristiana ionescu: mersi mult pentru vorbele frumoase! cat despre generatia mea, te asigur ca mai sunt multi oameni ca mine. la concerte la Mircea Baniciu sau Mircea Vintila, de exemplu, e plin de oameni de varsta mea. iar cei mai multi dintre ei sunt acolo pentru ca au fost mari fani Pasarea Colibri si pe toti i-a durut moartea lui Pittis. eu, sincer, am plans atunci alaturi de multi prieteni din generatia mea (adica cu varste cuprinse intre 25 si 30 de ani). Pe mine, asadar nu ma mira faptul ca sunt oameni de varsta mea care il iubesc pe Pittis. Multi dintre ei erau liceeni in perioada de glorie a Pasarii Colibri.
Ce ma bucura insa pe mine e ca, in ultima vreme, descopar copii mult mai tineri care asculta muzica buna si il considera pe Motzu un model, copii care abia acum au descoperit Pasarea Colibri si carora le pare sincer rau ca nu l-au vazut pe Pittis pe scena. se intampla lucruri bune. eu asa cred. iar tineretul din ziua de azi e din ce in ce mai fain.
PS: mi-am dat si eu seama, in timp ce scriam la articolul asta, ca pana la un punct, toata lumea va crede ca fac parte din generatia voastra. adevarul e ca, in adolescenta, traiam, cu sufletul si gandul, in anii 70. asa ma simteam. desi eram cam zapacita, desi era cu siguranta si mult teribilism in atitudinea asta a mea.
Nu prea mai pot sa spun nimic. Chiar daca preferintele mele muzicale merg mai mult in alte directii, Motzu era Motzu. Un articol dens, superb, dureros pe alocuri. O singura data am fost aproape de Pittis, la Muzeul Literaturii Romane. Lansarea unui volum Vasile Voiculescu. Nu cred ca a inregistrat cineva cum putea sa-i dea Pittis glas lui Vasile Voiculescu in sala aceea micuta, cu doua-trei duzini de oameni adunati acolo. O singura data, din pacate.
Multumesc pentru un articol atat de viu. Cumva ma simt deja mai bine astazi.
Draga cinabrule, habar n-ai ce mult ma bucura ceea ce spui. venite de la unul ca tine, cuvintele astea chiar ca imi dau incredere si mai mare in puterea noastra de a face aici o treaba faina, asa cum o visam noi. Multumim mult. Si tu ne-ai facut ziua frumoasa!
Alina & Co
foarte fain scris articolul cred ca multi se regasesc in ce ai zis tu acolo cel putin eu am facut-o. cat despre Motzu, respect nemarginit, mai mult nu am ce sa zic ca oricum ar fi prea putin dar ma deranjeaza enorm ca cei ce au sansa sa-i continue munca o iau parca in ultima vreme la misto de r3 e vorba (acuma si de ciuda au inceput sa bage muzica buna(Baniciu) ca sa n-am eu ce comenta) .
Cand eram copil, nu stiam eu cine-i Motzu sau Florian Pittis. Dar imi aduc aminte ca il vedeam uneori la tv si-l credeam un fel de capcaun. Figura lui imi parea hidoasa, probabil din cauza parului grizonat, lung si cret. Daca mi-ar fi spus cineva atunci ca a lui e vocea de la Teleenciclopedia cu siguranta nu-l credeam. Doar n-o fi avand un capcaun o voce asa blanda, nu?
Sa fie vocea, pasiunea, carisma, altceva? Toate astea la un loc? Nu stiu.
Nu stiu cum si de ce am inceput sa-l indragesc. Poate pt ca orice lucru, om care ne “dis-place” la inceput, poarta in el o mare doza cu potential de “place”. Imi rasuna acuma in urechi “Sunt tanar doamna”… Intotdeauna m-am intrebat ce anume din Motzu putea (si inca poate) sa insufleteasca niste cuvinte aproape banale? (poezia lu’ Dinescu e superba, nicidecum banala dar generalizand…
Dar sunt de-acord cu Alina, “death is not the end…” din toate punctele de vedere! E tanar inca si abia acum i se indeplineste o alta dorinta: “vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc”…
cum sa nu-ti fie dor de asa om…ma scutura frigurile
@cristi: eu, cand eram copil, aveam un disc de vynil cu Degetica iar Pittis era vocea fluturelui care o salveaza pe Degetica de pe frunza de nufar. Si canta un cantecel care suna cam asa:”Mi se spune Flu/Si haihui umblu…” Asa m-am indragostit eu de el. Multi ani, chiar si dupa ce am crescut, imi placea sa ii zic Flu. Iar la Teleenciclopedia asa am inceput sa ma uit, pentru ca era cu Flu.
Asa ca pentru mine a fost fluture, nu capcaun 
. iar cand l-am vazut prima data nu imi aduc aminte sa ma fi speriat desi cred ca, in mintea mea de copil mi-l imaginasem altfel (cu aripi de fluture bineinteles 
) .
Intr-adevar, si eu m-am regasit in mare parte in articol. Pe Florian Pittis, eu l-am auzit pt prima oara pe casetele cu Pasarea Colibri si l-am ascultat mereu la Teleenciclopedia. Stiu pe de rost cam tot ce recita el in Pasarea Colibri.
isi alegea fantastic de bine ce sa recite, si o facea genial.
promit sa citesc tot ce veti mai scrie de acum inainte!
Am avut privilegiul sa IL VAD odata de-adevaratelea, intr-o seara la Folk you 2006. Cred ca acela a fost momentul in care am realizat o multime de lucruri la care nici nu ma gandisem pana atunci. Si tot drumul spre casa, am fredonat Vinovatii fara vina.
Dupa parerea mea, tot ce a recitat Pittis nu e banal, ci mai de graba extraordinar
Felicitari pt. blogorevista
@ alina
vad ca tot s-a strecurat o neintelegere chiar daca am vrut sa evit…”cuvinte banale” nu se referea la ceea ce recita el. ma refeream la faptul ca in general cuvintele lui aveau impact si greutate, nu doar cand recita sau canta…
@ FolkBlog
interesante viziuni
poate ar fi fain sa dedicam ceva spatiu si timp din acest blog lui pittis, ca tot se apropie 5 august 
Nici nu stiti ce mare bucurie ne faceti cu fiecare comment al vostru! E ca un cadou neasteptat, strecurat in taina in buzunar, pe care-l descoperi seara inainte sa te duci la somn.
Povestea Alinei am aflat-o cu putin inaintea voastra dar ma scutura frigurile de fiecare data cand o recitesc… Ca si cativa dintre voi, n-as fi banuit cand am vazut-o asa zglobie si vesela la concertul dragilor Mircea Vintila si Mircea Baniciu ca poarta in suflet o asemenea intamplare, si ca Motu si-a indeplinit asa frumos datoria pe care el insusi o proclama, de a ne aduce pe cat mai multi pe calea cea dreapta.
Spre deosebire de voi, mai stiu ca Alina e foarte modesta, desi n-ar trebui. De fapt ea singura a pus pe picioare ce vedeti voi azi aici. Asadar, toate felicitarile si multumirile voastre ii sunt adresate in primul rand ei. (Te rog sa publici commentul, da?
Revenind la cel mai frumos din toate orasele prin care a trecut sau i-a fost auzit glasul, va spun ca-mi era un pic teama de el. Vocea lui insemna si pentru mine sambata seara, Teleenciclopedia, cand ne strangeam cu totii in jurul televizorului ca sa ascultam cum ne povesteste cate si mai cate… Intalnirea cu Pasarea Colibri era inevitabila, la fel si gasirea discului de vinil cu Flu.
Am avut norocul si cinstea si bucuria si fericirea si tot ce mai vreti voi de a-l vedea si a-l auzi in multe concerte prin tara. Imi era frica sa ma apropii de el pentru ca era unul din putinii oameni “cum as vrea eu sa fiu cand cresc mare”, si am ales sa-l privesc de langa scena, cu un amestec de drag, entuziasm, curiozitate (oare ce mai inventeaza de data asta?), mult respect si admiratie. Am ras cu lacrimi la concertele lui, am recitat cu patos in cor alaturi de cei care-mi impartaseau fericirea de a fi acolo, in prezenta lui, am cantat pana am ragusit, i-am luat cantecele cu mine oriunde m-au purtat pasii, am aplaudat pana mi s-au inrosit mainile, am fluierat din toata inima pentru ca era asa frumos si viu, nebun, cu mintea ascutita, ochii plini de viata, sireti, si “spatele frumos”. Mi s-a lipit de suflet iremediabil.
L-am vazut ultima data la “Om bun”. Stateam pe jos la Sala Palatului, alaturi de alti prieteni ce si-au luat bocceluta, respectiv rucsacul in spinare, cu indemnul de a trai si de a se bucura de ce e frumos si adevarat. Nu departe de noi, pe scaun, statea un barbat destul de tanar, imbracat “a la Bucuresti” (daca l-as fi vazut pe strada n-as fi banuit ca “simte folk”
Vestea plecarii lui a fost un foarte mare soc, desi aflasem cu cateva zile inainte ca e bolnav, asta dupa ce i-am simtit asa mult lipsa la Sighisoara. N-am vrut sa cred, am spus ca jurnalistii exagereaza si va fi bine. Si iar simt curenti reci pe sira spinarii… Cand mi-e dor tare de el, imi amintesc ce am citit intr-un ziar imediat dupa… Ca de fiecare data cand zambim gandindu-ne la el, e ca si cum l-am aplauda. Asa ca zambesc mereu cand ma gandesc la el, si tot imi mai place sa umblu desculta printre picuri cantand “iubesc pletele si ploaia” si-mi promit ca daca vreodata voi avea copii si nepoti, ii voi creste cu program “musai Florian Pittis!”.
Mi-a dat si-mi da prin cantece, amintiri, inregistrari, concerte, Folk You, Radio3net, mai mult decat si-ar fi putut inchipui chiar el, cu toata inteligenta si capacitatea lui de apreciere. Sufletul nu poate fi masurat, deci nici darurile care sunt asezate in el. De curand am gasit cartea Micul Print, cu cduri pe care scrie “lectura: Florian Pittis”. Daca o gasiti, eu zic ca merita clar sa o cumparati.
Si din nou mi-e frica sa ma opresc din scris, pentru ca niciodata n-am sa pot gasi si spune toate cuvintele care sa descrie cum a schimbat Flu aerul din lumea mea, si cum face sa rasara soarele cand “prieteni n-ai sa-i strigi”.
Alina scumpa, multumesc mult inca o data, pentru locul asta minunat de amintiri, impartasiri si sperante. Sper sa-l construim impreuna in asa fel incat cei ce poposesc pe aici sa se simta “construiti” la randul lor,
sa fim “impreuna fara o finalitate sau un scop”, cum zicea Pittis, ci doar pentru a fi cu adevarat.
@ Lupis: multumim de vizita si speram ca iti place aici chiar daca poate te-ai intristat putin. noi, de fapt, nu vrem sa intristam pe nimeni, ca suntem fete vesele din fire
.
@alina: multumim ca ne-ai calcat pragul. am trecut si noi pe la tine si ne-a placut
@cristi: in principiu eu ii dedic tot acest blog lui Pittis. Pentru ca, dupa cum am spus-o si in articol, fara el poate nici nu ne-am fi apucat vreodata de treaba asta asa de faina.
. Bineintels ca vom incerca sa facem si ceva special pentru el, m-am gandit si eu la asta inca de la inceput. dar daca facem , sa facem ceva fain de tot 
. stii tu unde ne gasesti si stii ca orice idee e binevenita. pana atunci insa eu ii invit aici pe toti cei care simt nevoia sa vorbeasca despre el.
@Eva – Ti-am mai spus ca esti minunata, nu? Mirifica de-a dreptul
. Povestesti asa de frumos! Si mai spui de altii! 
Pentru toti cei care au citit comentariul Evei
: In primul rand, sa stiti ca ea e in aceeasi zodie cu mine (adica Fecioara) prin urmare la fel de modesta (ma rog, eu cred ca-i mult mai modesta) ca si mine. Ce ati vazut mai sus e o mica mostra din ce poate ea sa faca. In viitor veti vedea de ce e ea capabila si dupa aia sa mai vad eu cine o sa ma mai ridice in slavi pe mine 
.
. Cum eu is cea mai batrana din gasca si singura care a scapat de scoli, n-am avut de ales si a trebuit sa ma pun pe scris la modul serios, zi si noapte 
. Da nu-i bai, nu imi plangeti de mila, ca asa de mult imi place chestia asta si asa de mult mi-a placut sa scriu ce am scris ca daca ar fi uman posibil si timp ma mult eu as scoate singura vreo 10 blogoreviste pe zi 
.
E drept ca eu am scris cam tot ce ati gasit in acest prim numar dar vina pentru treaba asta o poarta doar Ministerul Invatamantului care, nu stiu de ce, a trebuit sa programeze sesiunile de examene universitare fix in perioada in care eu am hotarat ca vreau musai sa facem blogul asta.
Lasand gluma la o parte, inainte de a ma apuca de chestia asta, am format o echipa, o echipa de fete capabile, destepte, harnice si talentate. Ca nu au scris in acest prim numar nu inseamna ca nu au jucat un rol important in toata treaba asta. Dimpotriva stiu ele toate (cu Eva in frunte) ca fara ele nu ar fi iesit nimic.
Frumoasa prezentare a acestui gen de muzica din perspectiva ta, un gen de muzica care totusi este destul de rezervat cunoscatorilor si impatimitilor de muzica, si aici ma refer la cei care si inteleg muzica. Folk-ul este pentru cei putini, cei dedicati si cei care apreciaza arta muzicii. Iar un folk de buna calitate este oricand binevenit, eu personal ascult mai rar dar il apreciez prin originalitate. Iar Pittis a fost intr-adevar mare artist. Si asa va ramane. Speram ca vor mai veni si altii. Toate bune si succes cu aceasta initiativa.
@Bogdan: Mersi mult de vizita si de cuvintele de lauda. Cred ca oameni ca Motzu Pittis se nasc o data la o mie de ani. Am eu o vorba: “Din astia nu se mai fac! A fost editie limitata”. Dar cine stie? Chiar ca el nu vom mai avea altul, asta e sigur, ca Motzu e unic si irepetabil. Cred insa ca mari artisti cu personalitati puternice si frumoase mai avem si se vor mai naste.