Moartea vinde bine, orice “jurnalist adevărat” ştie asta. Circul mediatic ce se naşte în jurul pierderii unor personalităţi din viaţa cultural-artistică este un exemplu în acest sens. Dar mass-media nu e singura care profită de atare trist adevăr. Şi voi vorbi aici strict despre ceea ce se întâmplă pe tărâmul folkului, deşi ceva îmi spune că nici în alte părţi situaţia nu-i mai roz.

Apar aici o mulţime de personaje chiar din interiorul fenomenului (colegi de breaslă şi/sau organizatori de evenimente folk) care se folosesc de numele celor dispăruţi pentru a mai câştiga ceva notorietate, pentru a-şi sensibiliza publicul, pentru a masca lipsa harului, pentru a mai trage ceva foloase materiale şi aşa mai departe.

Exemple ar fi de multe feluri, de la festivaluri ce poartă numele celor trecuţi dincolo, ca o ofertă atractivă şi pentru a avea garanţia participării publicului, până la materiale discografice scoase tot pentru a  profita de generala dezolare a specatorilor îndoliaţi.

Nu cu mult timp în urmă, un festival ce purta numele Tatianei Stepa a fost organizat la Ploieşti de către domnul Victor Socaciu.  Din câte am înţeles, sala de concerte a fost obţinută gratuit (şi astfel se lămurea şi enigma lui „De ce tocmai la Ploieşti?), ba şi artiştii ce au cântat acolo au făcut-o voluntar. Totuşi, preţul unui bilet a fost nici mai mult, nici mai puţin decât 40 de lei ! Şi cazul nu e singular.

Semnalam de curând, în cronicile despre Folk You 2010, altă problemă de acelasi gen. Imaginea şi vocea artiştilor defuncţi era folosită acolo pentru a abate aplauzele care cereau bis-uri. În faţa morţii taci, nu mai faci gălăgie, aşa e de bun simţ din partea ta ca spectator. Cum rămâne cu bunul simţ faţă de cel exploatat până şi în mormânt?

Alte personaje scot CD-uri cu cel decedat, fie la repezeală, fără grijă la detalii tehnice, fie fără a îndeplini toate demersurile legale privind drepturile de autor. Ce mai  contează astfel de „mici detalii” câtă vreme materialul se vinde ca pâinea caldă?

Destui artişti recurg în mod individual la strategii de impresionare a publicului folosind imaginea colegilor dispăruţi. O vreme, până când mortul mai e „cald”, mulţi dintre ei îi închină dacă nu recitaluri întregi, măcar câte o piesă. Şi treaba se face cu pompă şi patos exagerat, bineînţeles. Uneori se afirmă chiar că un anumit cântec, compus înainte de decesul artistului în cauză, a fost scris special în memoria lui.

Prin asemenea mijloace este extrem de uşor să-ţi sensibilizezi publicul. Însă emoţiile provocate astfel sunt de cu totul altă natură decât cele de tip estetic, de aşteptat de la actul artistic în sine. Dar asta aduce aplauze necondiţionate, precum şi trecerea cu vederea a unor posibile greseşeli interpretative pe scenă.

Cam în acelaşi sens îmi amintesc un episod petrecut în timpul festivalului de folk de la Alba Iulia, ediţia din 2008. Tocmai se stinsese Emilian Onciu, vestea morţii sale nu apucase să ajungă la multe urechi. A avut grijă să ne anunţe, de pe scenă, cu ochii înlăcrimaţi şi patos în glas, domnul Victor Socaciu. Nu se face aşa ceva! Nu-i genul de veste pe care să o dai proaspătă unui public de festival. Vorba aceea, poate nici apropiaţii nu fuseseră încă anunţaţi cu toţii. Dar, când ai o piesă ca „Nucul” (compusă în memoria lui Vali Sterian, cu vocea lui Pittiş înregistrată pe bandă) o asemenea ştire îţi crează cadrul perfect pentru introducerea ei în scenă.

Toate astea se vor a fi fapte nobile ale „adevăraţilor prieteni” ai răposatului. Pentru că de cum se prăpădeşte un folkist, el se şi pomeneşte cu o colecţie impresionantă de „prieteni” ce-l plâng pe toate posturile TV.  Prietenii adevăraţi rămân tăcuţi, aşa cum e firesc să se întâmple la pierderea unui apropiat. Dar ciocli si bocitori se găsesc din belşug. Avem şi un Poet bocitoare care nu se sfieşte să apară imediat cu poezia închinată mortului pe toate posturile de televiziune. Nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva domnul Păunescu are necrologul respectiv scris din timp pentru fiecare artist în parte.

E clar că, acceptând şi chiar încurajând aceste fapte, are şi publicul partea lui de vină. Dar, într-un fel, e uman şi firesc ca moartea să ne mişte, să ne emoţioneze până la anularea unor judecăţi raţionale şi valorice. Moartea e, într-un oarecare sens, înălţătoare, iar calitatea de „trecut la cele veşnice” suficientă pentru a atrage în fine atenţia asupra muncii de o viaţă a cuiva. Sunt şi cazuri de supralicitare, de evaluare exagerată a meritelor,  investite la iuţeală cu valoare de piaţă. Dar afacerea rămâne funcţională, ea bazându-se în plan psihologic şi pe un fel de  sentiment de culpabilitate.

Aşa se face că ne amintim de unii artişti abia cu ocazia plecării lor, aşa se explică apariţia din senin a multor fani post-mortem, indiferenţi pe vremea când artistul încă trăia, fanatici după moartea acestuia. Motivul idolatriei poate sta tocmai într-un soi de „vină” pe care aceştia o resimt faţă de propria indiferenţă din trecut. Şi atunci, căutând să îşi răscumpere păcatul, îşi fac un idol din cel decedat. În loc să înveţe din asta o lecţie importantă, şi anume: să-i aprecieze pe artişti cât timp sunt încă în viaţă. Pentru că altfel, aceeaşi poveste se va repeta, aceeaşi „vină” va cădea din nou şi din nou pe umerii lor.

O regretabilă slăbiciune umană, speculată la maxim de către cei care ar trebui, dimpotrivă, să caute a o vindeca. Nu-i bine să ne jucăm cu moartea. Nu de alta, dar nu ştie nimeni când îi va suna ceasul. Şi atunci roata se poate întoarce, iar speculatorii de azi pot deveni obiectul de marketing al celor de mâine.

(Sursa Photo: Business Unusual)

Pozând în dizident, fostul poet de curte al vechiului regim revine în scenă pentru a reaprinde eterna Flacără “la 25 de ani după ce aceasta a fost stinsă de regimul comunist” (deci încercările de reanimare din ultimii ani nici nu se mai pun la socoteală ) . Până aici toate bune şi frumoase, nimic nou, nimic care să mă mai mire. Bomba vine un pic mai târziu când ni se dezvăluie că poetul va aduce şi un “suflu nou” în cenaclul său. Pentru că, după vechiul obicei, Adrian Păunescu a făcut noi descoperiri de “talente”: Axinte şi Radu Pietreanu din grupul “Vacanţa Mare” vor fi nici mai mult nici mai puţin decât vedetele noului Cenaclu. Mai mult decât atât, Axinte însuşi se va ocupa de organizarea Flăcării reînviate. Şi uite aşa, cu doi jalnici bufoni, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga sa, vajnicul poet promite să scoată, cu-n drum, şi ţara din criză (detalii picante, savuroase şi “SENZAŢIONALE” găsiţi în înregistrarea emisiunii de la OTV care mi-a pus capacul )

Pe când urmam Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Cluj, in branşă era împământenită o vorbă – “a da în Vacanţa Mare” – folosită atunci când pe scenă se producea vreo comicărie de prost gust. Ei bine, se pare că Adrian Păunescu o dă la propriu în Vacanţa Mare. Am trăit să o vedem şi pe asta: Axinte însuşi, printre altele şi vedetă de “TarafTv”, mare organizator în cenaclul păunescian. După mine ar mai fi un pas până la cooptarea în aceeaşi “interprindere” a lui Adrian Copilu’ Minune (mă amuz deja imaginîndu-l pe acesta cântând pe versurile Poetului , dar poate merg prea departe) .

Din punctul meu de vedere, de data aceasta nu mai încape nicio îndoială: Flacăra se va “aprinde” cu adevărat, în sensul că îşi va da “foc la valiză” în stil mare. Eu aşa văd lucrurile. Şi mă mai întreb: oare câţi dintre folkiştii consacraţi vor participa la asta? Câţi se vor lăsa „organizaţi” de noua mână dreaptă a Boss-ului, vulgarul clovn Axinte? Voi ce credeţi despre toate acestea?

Extrapolând un pic acest lucru, m-am gândit ce simte un artist când îşi vede muzica piratată pe Internet. Da, probabil că pe Mick Jagger îl doare în cot, sunt anumite trupe şi artişti care sunt adevărate industrii de făcut bani, iar vânzarea de CD-uri nu reprezintă principala sursă de venit, nefiind astfel neapărat o prioritate pentru ei. Nu stiu cât de surprinzător o să vi se pară ce urmează să zic în continuare, dar în muzica din România nu sunt mulţi bani în joc, iar în folk, din punctul meu de vedere, sunt mult prea puţini, probabil de aici valul de frustrări care te loveşte când începi să cunoşti fenomenul mai în adâncime.

Artiştii care cântă muzici mai puţin adresate marelui public, cum este şi folkul, nu prea se bucură de suportul unei case de discuri într-adevăr puternice. Pentru a-ţi lansa un CD (aici mă refer de la imprimarea pe suport fizic până la concertul de lansare), e nevoie de o sumă considerabilă de bani, bineînţeles, dacă se vrea calitate, nu mă refer la CD-uri făcute pe calculator, acestea din punctul meu de vedere mai bine n-ar exista. Sunt deja nenumărate exemple de artişti, atât din folk, cât şi din rock, care din lipsă de alternativă, au ales să-şi producă singuri albumele. Asta înseamnă o investiţie proprie şi personală, iar la cum merg lucrurile pe la noi prin ţară, e aproape imposibil de amortizat prin act artistic. Iar dacă noi, ca şi ascultători de muzică, a doua zi după lansare stăm şi căutăm vreun mp3 pierdut pe Internet, e cam de rău şi urât din partea noastră, cred eu.

Dar bineînţeles, pirateria are şi partea ei pozitivă. În primul rând, pentru artişti reprezintă cea mai eficientă şi simplă formă de promovare. Iar pentru noi, ascultătorii, e o sursă inepuizabilă de informaţie, de ce să nu recunoaştem, fără sfintele mp3-uri puţină muzică am şti. Dar între a pirata vs a cumpăra trebuie să existe un echilibru, e necesar să învăţam să respectăm efortul şi talentul cuiva, aşa cum nouă, ca programatori, contabili, secretare sau parlamentari, ne place să ne fie respectat efortul (sau dormitul ).

Probabil că pe viitor “distribuţia” de muzică nu se va mai baza pe vânzarea de CD-uri, există deja o tendinţă de a da la liber muzicile pe Internet sau se folosesc site-uri specializate pentru a cumpăra muzici în format electronic, la preţuri aproape modice. E de bine sau e de rău, nu stiu, asta rămâne de văzut.

Ca şi concluzie, nu este cazul acum să ne dăm mai catolici decât Papa, dar cred eu că dacă-ţi place un artist, îl apreciezi şi îl respecţi şi ca om (ca plătitor de taxe şi impozite), e un must să-i cumperi muzica, mai ales că, să fim serioşi, un CD de muzică românească e undeva între 15 şi 30 de lei, 2 pachete de ţigări mai nou sau o seară în oraş. Iar bucuria de a avea în mână un CD frumos, de calitate, e priceless, pentru astfel de lucruri există Mastercard .

N-a fost un an uşor pentru noi toţi, am început anul în criză, îl terminăm tot aşa, dar cu un bonus, venit de la mama natură, adică zapadă din belşug (autorităţile fiind bineînţeles surprinse de capricile vremii, deh, iarna nu-i ca vara), inundaţiile aferente vor fi probabil la ordinea zilei. Cu chiu, cu vai, ne-am reales preşedintele, evident nu fără scandal şi circ, că altfel n-am fi noi. Încet, încet, s-a (re)pus de un guvern, cu aceleaşi personaje şi o aceeaşi senzaţie de déjà vu. Dar folkul, de bine, de rău, şi-a văzut de drumul lui, ca să parafrazez o piesă prea cunoscută, folkul nu e mort, folkul se transformă, chiar şi pe aceste timpuri foarte grele, economic vorbind.

Privind retrospectiv, a fost un an, surprinzător, cu multe lansări de albume. Balul a fost deschis de Zoia Alecu cu “Cărări de maci”, al doilea album de autor al Zoiei, unul cu compoziţii parcă mai facile decât ce am auzit pe primul album, dar care conţine câteva piese extrem de bune.

Primăvara a venit cu un altfel de album folk, folk-jazz de data aceasta, Alina Manole şi-a lansat albumul de debut “Luna Pătrată”, un album consistent, orchestrat într-o manieră jazz, sound-ul fiind foarte aproape de ceea ce ne oferă live Alina şi bandul ei: Adrian Cristescu (claviaturi), Teddy Olaru (chitară bas), Dragoş Şerbănescu (contrabas) şi Dan Nicolau (trompetă). Pe lângă calitatea muzicală evidentă şi incontestabilă a acestui material, albumul a demonstrat faptul că există continuitate în folk, eternele tinere speranţe pot şi confirma dacă şi-o doresc cu adevărat, sperăm noi că prin acest album s-au deschis nişte uşi şi/sau minţi şi pentru alţii.

Mult prea amânatul album live “Ducu Bertzi & Florian Pittiş în concert” a venit şi el tot prin primăvară. Ca şi mulţi dintre voi l-am aşteptat mult, pentru că Florian Pittiş, este şi va rămâne un simbol pentru nu puţinii iubitori de “plete şi cămăşi înflorate”. Din păcate, calitatea tehnică a albumului lasă mult de dorit, ceea ce fură un pic din plăcerea de a-l asculta.

Următorul pe listă a fost un greu al folkului, Vasile Şeicaru, cu “În oraşul cu floare de tei”, compoziţii în stilul caracteristic, acelaşi tipar al pieselor care prinde extrem de bine la marele public, chiar dacă piesele sunt orchestrate într-o manieră uşor cam rock. Din fericire, Vasile Şeicaru a înţeles, spre deosebire de alte nume grele ale muzicii folk mioritice, că pentru un artist adevărat continuitatea compoziţională este extrem de importantă.

Ovidiu Mihăilescu şi-a lansat în luna mai “Cipilica”, un album şi jumate, care conţine 18 piese, indubitabil un material mult mai bun din punct de vedere compoziţional decât primul lui material, “Cowboyul Nelu”, piesele sunt în general mai seriose, mai lirice, dar cred eu că selecţia pieselor putea fi mai riguroasă, ce-i mult strică întotdeauna.

După 22 de ani de aşteptare şi frământare a aluatului, Constantin Neculae şi Raul Cârstea şi-au lansat albumul de debut, “Delta Lunară” un album elegant de folk clasic, orchestrat extrem de bine. Toate piesele de pe acest album sunt compuse pe versurile unor poeţi valoroşi, precum Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu. Deşi debutul a fost mai greu, sperăm noi că nu vom aştepta alţi zeci de ani până la o următoare apariţie discografică, nu de alta, dar timpul nu mai are răbdare cu noi.

Nu putea trece un an fără un nou album marca Alexandru Andrieş. Da, ştiu, Andrieş nu e folk, cum nu e nici exclusiv jazz sau blues, e pur şi simplu Andrieş şi pentru că alţii au făcut greşeala de a-l cataloga ca şi “folkist”, eu am să mă folosesc de ea. Albumul “Petală” a apărut în această toamnă, un album cu mai puţină satiră politică sau socială, dar cu multe şi inspirate piese de dragoste, dar care nu-ţi dau senzaţia de déjà vu, fără clişee şi conformisme uzitate în exces. În concluzie, un album extrem, dar extrem de bun, care vine însoţit de o carte de versuri absolut genială, e un must have, clar.

Iarna nu putea veni fără albumele de colinde, artiştii folk datorită în special lui Ştefan Hruşcă sunt asociaţi cu acest gen de cântec tradiţional românesc. Ducu Bertzi, pe 3 decembrie, în cadrul unei coferinţe de presă, şi-a lansat albumul “Colinde, colinde”, album care conţine în mare parte celebrele şi prea difuzatele colinde pe care le auzim în exces an de an, orchestrate bineînţeles într-o manieră proprie, folosindu-se în mare parte instrumente tradiţionale.

Surprinzător cred pentru toţi, pe 4 decembrie, la “Clubul Ţăranului”, la numai câteva luni după lansarea albumului de debut, Alina Manole a lansat maxisingle-ul “Cu drag”, care conţine 3 colinde compoziţii proprii, plus varianta live a piesei Colinda copacului.

Din păcate şi în acest an folkul a suferit o pierdere grea, grea de tot, Tatiana Stepa ne-a părăsit, dar oamenii care i-au fost alături până în ultimele clipe i-au îndeplinit dorinţa ca în luna decembrie să fie lansat albumul “Cântec pentru prieteni”. Albumul conţine 10 piese şi a fost realizat în cea mai grea perioadă a vieţii ei.

Nici din punct de vedere al festivalurilor lucrurile n-au stat rău deloc, deşi bugetele lor au fost destul de grav afectate, iar acest lucru s-a resimţit în special în numărul şi calitatea recitalurilor. Aşa cum bine ştim, Consilile Judeţene sau Locale sunt în general “sponsorii principali”, iar statul, pentru o ieşire mai rapidă din criză (lucru care nu s-a întâmplat), a tăiat de unde a putut. Concursurile din cadrul festivalurilor au adus câteva nume noi interesante, precum Mihai Boicu sau Alexandra Andrei, dar au adus şi confirmarea artistică a unor nume ca Mishu Călian, Florin Ştefan sau Ionuţ Mangu.

Deşi nu credem în clasamente – până la urmă muzica e o chestiune de gust strict personal – dar pentru că unii artişti mai mult sau mai puţin folk ne-au surprins extrem de frumos în acest an, ne-am gândit că n-ar fi tocmai o idee foarte rea să le arătăm aprecierile noastre şi negru pe alb, adică în scris. Oricum, la anul promitem covor roşu şi ţinută de gală. Astfel, Alexandru Andrieş cu albumul “Petală”, din punctul nostru de vedere merită Oscarul pentru cel mai bun album. Alina Manole este indiscutabil artista anului, iar Mishu Călian cel mai bun tânăr “folkist”, cu menţiunea: Mishule, la anu’ te vrem printre cei confirmaţi şi consacraţi, adică album şi tot tacâmul.

Aşa cum cred că aţi observat, 2009 a fost şi pentru noi un an plin, ni s-au întâmplat multe lucruri bune, dar şi mai puţin bune, am început să contăm, chiar şi să deranjăm şi cred că acest lucru e cel mai important. Ar trebui să vă mulţumim în primul rând vouă, celor care vă rupeţi din timp şi ne citiţi, apoi celor care ne-au fost aproape şi ne-au susţinut când am avut nevoie şi, nu în ultimul rând, celor care ne-au dat picioare în fund, meritate sau mai putin meritate.

Să avem cu toţii un an mai bun decât cel care se încheie !

Când ai de-a face cu un Olăraşu prezent si în mare formă, când e doar muzică şi poezie, când sala aia mare şi rece e plină de oameni faini, când spiritului “Autografului” chiar se simte în aer, când rând pe rând pe scena pe lângă actorul principal şi-au intrat în rol şi foarte bine Ionuţ Mangu, Horia Stoicanu, Ioan Onişor, Florin Toloargă şi fie de la mine, Emeric Imre , când chiar dacă ştii că a doua zi ai treabă, te pierzi în poveşti cu oameni cu care rezonezi la perfecţie, când a doua zi întârzii două ore la servici şi parcă ţi se rupe, abia atunci îţi dai seama că deşi ai vrea ca lumea să perceapă altfel “zbaterea ta”, parcă se merită şi aşa, oamenii care-ţi sunt aproape şi te susţin, contează, în fond. Ei ştiu să-ţi spună frumos unde e problema, nu te acuză nefondat că ai personal ceva cu cineva.

Suntem convinşi că nu deţinem adevărul absolut, poate gusturile noastre muzicale nu-s întotdeauna dintre cele mai bune, dar aşa cum am zis în pagina de prezentare a acestui site, înainte de toate suntem un blog, iar blogul presupune ceva personal, anume idei şi gusturi personale. Nu suntem jurnalisti şi sincer, având în vedere starea de fapt din mass-media mioritică, e ultimul lucru pe care ni-l dorim.

Ca să concluzionez, nu o să promovăm niciodată muzici în care noi nu credem, nu o să mai scriem niciodată cât de bine a sunat X, când de fapt a fost un zdranga-zdranga perfect executat, folkul, aşa cum bine zicea Mircea Florian în interviul pe care ni l-a acordat, trebuie să fie acel conglomerat dintre muzică şi poezie, noi despre asta ne dorim să scriem. Şi cu orice risc, doar despre acele muzici care ne oferă aşa ceva vom scrie.

www.youtube.com/watch?v=EgWoK0-V8Yk

Trăim într-o lume uşor anormală, în care cele două pericole morale, “banul şi puterea”, practic construiesc scara de valori, nu ne place, dar, neavând ce face, ne adaptăm, încercând în acelaşi timp să ne păstrăm noi pe noi. Folkul, deşi aparent şi-a mai revenit din lovitura sub centură pe care a primit-o odată cu apariţia vedetelor de o zi şi un hit, totuşi parcă prea trăieşte şi se hrăneşte din amintiri, amintiri frumoase, ce-i drept. Dar aşa cum am mai zis şi cu alte ocazii, e nevoie de un suflu nou pentru a atrage mai mulţi oameni în jurul acestui curent, parcă mai special decât oricare altul, mai special pentru că are ceva autentic în el.

Au trecut de mult vremurile când folkul era un gen muzical de masă, când o mână de folkişti umplea un stadion până la refuz.  Acum, ce-i drept, sunt multe alternative muzicale, mare parte de o calitate cel puţin îndoielnică, dar în acelaşi timp refuz să cred că tranziţia asta galopantă, afectată şi de criza financiară, ne-a transformat în totalitate în acea naţie de manelişti care e prezentată la televizor sau în presa scrisă, oameni frumoşi şi adevăraţi mai există, doar trebuie atraşi. Din păcate, nu suntem un popor cu o cultură muzicală prea dezvoltată, nu suntem obişnuiţi să ne informăm, ci doar să servim ceea ce ni se oferă.

N-am să mă refer în acest articol la „monştrii sacri” ai folkului, pentru că ei, deşi s-au format în alte timpuri, par uneori mai adaptaţi vremurilor actuale decât cei care vin din urmă. Nu mă aflu printre cei mulţi care cred şi afirmă sus şi tare, în necunoştinţă de cauză aş zice, că valoric noua generaţie nu se compară cu vechea gardă. Sunt mulţi tineri buni şi câţiva şi altfel, problema e că nu-i vede/aude nimeni, dar nici ei nu ştiu/nu vor/nu pot să se facă mai vizibili. E evident, cred, pentru toată lumea că în aceste timpuri atât de pragmatice, nimeni nu mai face acte de caritate, puţină lume mai e dispusă să dea o mână de ajutor, secretul, cred eu, ţine de fapt de autopromovare, dacă tu nu investeşti în tine, cu siguranţă nimeni n-o va face şi nu mă refer neapărat la latura financiară a investiţiei, ci poate mai ales la imagine.

Nu cred că nişte filmări de proastă calitate postate pe Youtube de nişte prieteni sau câştigarea pe bandă rulantă a unor festivaluri folk cu premii mai mult sau mai puţin onorifice şi mai ales, cu aceleaşi trei piese, te vor propulsa din postura de eternă tânără speranţă în cea de artist care a confirmat.

Din păcate, n-am reţeta succesului (aş da-o la câţiva, dacă aş cunoaşte-o), dar ştiu câteva exemple de oameni care şi-au dorit al naibii de mult să se facă auziţi şi au şi reuşit, conştienţi fiind că acest lucru nu le va aduce probabil niciodată castele sau palate. Bineînţeles că nu voi da exemple de aşa da sau de aşa nu, pentru că nu doresc să generez un alt val de frustrări şi răutăţi gratuite.

Scopul nostru, al Folkblogului, precum şi al colegiilor noştri de la Folkfrate sau Foreverfolk, nu este de a da în cap cuiva, ci de a promova acest curent muzical. Dar nu putem să ne prefacem la nesfârşit că totul e ok şi merge ca uns, pentru că nu e aşa, folkul nu moare, dar nici nu se transformă în bine, dacă ceva în viitorul apropiat nu se va schimba, probabil se va transforma în curentul muzical al focurilor de tabără. În speranţa că n-am tulburat apele prea tare, vă salut cu respect spunându-vă: „Bună seara prieteni, pe curând, la revedere!”

www.youtube.com/watch?v=8ehDDk9oCdU

În ultimul an, mai mult decât oricând, „Sfârşitul nu-i aici” a fost cântecul ce m-a ajutat să trec peste cele mai dificile momente, mi-a dat curajul să merg mai departe şi să continui ceea ce am început, în ciuda piedicilor neprevăzute ce au apărut inevitabil în calea proiectului nostru.

Atât traducerea poetică a versurilor lui Bob Dylan, traducere semnată de Florian Pittiş, ce uneori îmi pare că întrece în profunzime originalul, cât şi vocea unică şi inconfundabilă a celui datorită căruia ne-am făcut curaj şi am pornit, cu drag şi multă pasiune pe acest drum, m-au ajutat şi continuă să o facă ori de câte ori simt că mă împotmolesc şi că ceea ce fac, fac în zadar. Aceeaşi voce caldă o aud în astfel de momente spunându-mi, pe un ton încurajator „Fără panică!”. Nu, nu l-am auzit în realitate niciodată spunând asta. Ştiu doar că în felul acesta îşi încuraja colegii de la Radio3net, dar nu îmi este deloc greu să mi-l imaginez spunând-o şi astfel simpla evocare a unui soi de amintire închipuită îmi este de ajuns pentru a depăşi fiecare moment de impas.

Dacă Moţu Pittiş nu ar fi existat, dacă viaţa frumoasă pe care a dus-o şi, în mod paradoxal, dispariţia lui dintre noi nu m-ar fi marcat într-un anumit fel, nu mi-ar fi modelat personalitatea, gusturile, felul de a gândi şi a trăi, acest spaţiu virtual nu s-ar fi născut niciodată. E un lucru pe care l-am spus încă de la început (acea primă poveste o puteţi găsi aici) şi pe care îl voi repeta ori de câte ori voi avea ocazia.

Nu am avut norocul de a-l cunoaşte, de a sta faţă în faţă cu el, de a-i vorbi şi de a-l asculta vorbind, dar Florian Pittiş a fost întotdeauna un model pentru mine şi continuă să fie şi astăzi. Mai mult decât orice însă, el este  pentru mine patronul spiritual al acestui loc pe care l-am creat, al acestui vis pe care l-am transformat în realitate datorită lui. Este mereu prezent în mintea mea atunci când scriu, atunci când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, ori atunci când mă bucur de realizările noastre. Este acolo de fiecare dată, alături de mine şi de toţi ceilalţi membri ai echipei. În fond, pe noi toţi, mai mult decât orice, ne-a legat dragostea şi admiraţia pe care i-o purtăm acestui om încă din copilărie. Şi am credinţa că o astfel de legătură nu poate să fie decât una puternică.

La un an şi o zi de la lansarea FolkBlog-ului şi cu ocazia mutării în căsuţă nouă, gândul îmi zboară înapoi la ziua în care scriam acel prim editorial, poate uşor patetic pe alocuri, poate puţin stângaci ca scriitură dar, cu siguranţă, plin de încărcătură şi profunzime. Şi o spun fără falsă modestie, pentru că îmi amintesc cu drag şi nostalgie de starea inspirată în care mă aflam, de felul în care cuvintele veneau de la sine, de undeva din interiorul meu, cuvinte ce le ţinusem atât de multă vreme închise acolo, încât simţeam că dacă nu le aşez degrabă pe hârtie, ar putea să mă sufoce.

A trecut un an de atunci şi a fost poate cel mai plin an din viaţa mea, unul în care am adunat mai multe amintiri şi mai mulţi prieteni ca niciodată. Şi totul datorită acestui loc virtual pe care l-am creat, împreună cu o mână de oameni, mai mult din joacă şi din dorinţa de a face ceva constructiv din pasiunea noastră.

În timp, ni s-au alăturat alţi oameni şi nu orice fel de oameni, ci unii fără de care uneori nici nu-mi pot imagina cum de am putut să trăiesc până acum. Apoi, aproape fără să ne dăm seama, joaca noastră s-a transformat în ceva mult mai serios decât ne-am fi aşteptat noi vreodată. Am avut nevoie de confirmări peste confirmări (venite uneori de la oameni pe care-i admirăm şi respectăm de o viaţă şi despre care nici prin gând nu  ne-ar fi trecut că se vor apleca vreodată asupra muncii noastre) pentru a deschide şi noi într-o bună zi ochi şi a ne da seama, cu uimire, de importanţa pe care FolkBlog-ul a reuşit să o câştige într-un timp atât de scurt. Dar lucrul acesta care, la prima vedere, nu ar trebui să ne aducă altceva decât bucurie, trebuie să recunosc că, în unele momente, ne şi sperie. Când joaca devine serioasă, responsabilitatea creşte şi pretenţiile pe care ceilalţi le au de la tine devin mult mai mari.

Dar, cu toată teama asta,  ştim că acum cale de întoarcere nu mai este şi că trebuie să mergem mai departe înarmaţi cu mult curaj, pasiune, răbdare şi mai ales fără panică pe drumul pe care am pornit cu atâta drag şi avânt în urmă cu un an de zile.

Ştim că mai avem multe de învăţat, ştim că uneori nu reuşim să le facem pe toate aşa cum ne-am fi dorit, ştim că poate nu suntem capabili încă de păreri tocmai pertinente şi obiective, că uneori ne pierdem în clişee ori ne repetăm fără să ne-o dorim. Ne cunoaştem bine defectele şi lucrăm la ele în speranţa că, într-o bună zi, vom reuşi să le corectăm. Însă dincolo de toate astea, suntem mândri de noi şi de realizările noastre. Uneori îmi permit chiar să mă gândesc că, de acolo de sus de unde este el acum, ne urmăreşte şi cel datorită căruia am pornit la drum şi că este şi el mândru de noi …

www.youtube.com/watch?v=6eBBniJy0tg

(videoclip preluat de la atllantiss)

Ce ne facem însă cu sufletul? Lui nu poti să-i spui că e criză şi că ar trebui să-şi mai limiteze pretenţiile – până nu demult, am considerat că asta e destul pentru ca lucruri bune să se întâmple în continuare pe scena artistică de la noi. Speranţa nu moare niciodată – ea poate lua însă o pauză. Despre o asemenea pauză vreau să vă vorbesc astăzi – e vorba despre pauza Şcolii de Folk.

Am cunoscut-o pe Ioana Munteanu la serile FolkFrate din Iron City. Din vorbă-n vorbă, am ajuns să primesc, încântat, a participa la una dintre serile organizate de ea în fiecare marţi în clubul El Grande Comandante, iar seara de 27 ianuarie rămâne şi acum una dintre cele mai plăcute amintiri ale mele legate de scenă (cum a fost puteţi citi aici). Am revenit marţi de marţi la Şcoala de Folk, sedus de pasiunea cu care Ioana îşi făcea treaba de fiecare dată. Ioana era peste tot: la microfonul de prezentare, la bilete, purtând de grijă artiştilor, iar serile au ieşit de fiecare dată grozav.”E vremea să facem ceva, cu toţii, ca oricare CINEVA talentat/ă să aibă şansa să vă arate vouă, publicului, că merită macar puţină atenţie. Cred că încă mai există frumuseţe şi senin undeva, acolo, printre voi. Cred ca fiecare voce, cât de mică, are dreptul să se facă auzită, dacă are ceva de spus lumii. Cred că muzica folk nu a murit şi că mai poate fi readusă la ceea ce era când nebunii frumoşi ai anilor ‘70-’80 strigau că nu contează cât de lung ai părul. Cred că marele vis al lui Moţu de a readuce pe scenă şi în suflete folk-ul românesc merită să fie dus mai departe frumos şi curat, aşa cum el l-a născut şi că avem toţi, nu doar unii din noi, datoria de a ajuta la asta. Şcoala de Folk este cărămida pusă de mine şi prietenii mei. Poate nu înseamnă foarte mult şi poate nu va apuca să crească mare niciodată, însă ştim că măcar am încercat şi că nu ne-am lăsat învinşi de toate obstacolele (nu au fost şi nici nu sunt puţine sau uşor de trecut). Noi credem în folk, în talent, în faptul că oricine merită o şansă.” scria Ioana după primul clopoţel.

Şcoala de Folk şi-a făcut treaba bine: cel de pe scenă n-a pierdut niciodată lupta cu răzmeriţa sticlelor de bere din public, iar mesajul a ajuns de fiecare dată întreg şi nedistorsionat: “We do belive in folk music, we do, we do!”. Totul până marţi, 10 martie. Folkul nu ştie să vândă o emoţie. Folkul dăruieşte, aşteptând în schimb nu foloase materiale, ci libertatea de a te lăsa dus de val şi maturitatea de a accepta că poţi simţi, că poţi avea inimă chiar şi în vremurile Crizei. Cum astăzi totul pare să fie de vânzare, seara a fost sacrificată de club în favoarea mult mai profitabilului karaoke.

Vei spune că Bucureştiul e plini de seri folk şi una în plus sau în minus nu contează, poate. Voi spune că dacă n-ai fost la Şcoala de Folk, ai pierdut multe. Voi spune că niciodată nu sunt îndeajuns de multe oportunităţi să ASCULŢI un om şi chitara lui. Voi spune că au trecut de mult vremurile în care permiteam banului să ne dicteze cine suntem şi ce se cuvine să simţim ori să facem.

Şcoala de Folk trebuie să continue.

Dear landlord,

Please don’t put a price on my soul.

My burden is heavy,

My dreams are beyond control.

When that steamboat whistle blows,

I’m gonna give you all I got to give,

And I do hope you receive it well,

Dependin’ on the way you feel that you live.

Dear landlord,

Please heed these words that I speak.

I know you’ve suffered much,

But in this you are not so unique.

All of us, at times, we might work too hard

To have it too fast and too much,

And anyone can fill his life up

With things he can see but he just cannot touch.

Articol scris de Stefan Tivodar.

M-am învrednicit să ajung pentru prima oară pe Memorandumului nr. 23 abia de curând, la o întâmplare muzicală semnată Mircea Vintila. “Already a legend” în peisajul locaţiilor de folk din ţară, Autograful era neîncăpător şi prietenos, aşa cum îmi închipuiam că îl voi afla. Am avut parte de o seară plină şi frumoasă, fără graniţe muzicale. Nu despre notele muzicale vreau însă a povesti, ci despre o gaşcă minunată pe care am aflat-o cu astă ocazie.

Rândul unu -- nişte domniţe-dinamită şi un domn înflăcărat s-au erijat fără pic de complexe în postura de vocalişti ai concertului susţinut de Ciocu’, iar după ei, întreaga sală a bătut din palme şi a cântat la unison. Am privit încurcat, amuzat şi încântat cum Mircea Vintila dădea tonul piesei, urmând apoi ca sala plină de oameni să preia treaba dificilă a cântatului. A fost, cred, una dintre puţinele ocazii când faptul că s-a cântat cu negativ nu mi-a părut nelalocul lui la un concert de folk.

De la şedinta de karaoke organizată ad-hoc pe piesele lui Mircea Vintilă lipsea doar focul de tabără. S-a terminat prea iute pentru gustul meu, dar am primit în schimb zâmbetele unor oameni faini: Alina Ioana, Andrada, Simona, Eva, Paula, cantafabule, miragecj, Lucia, Roxana si Ninjolina. De departe, par nişte nebuni indecenţi şi superficiali. Privită de aproape, prin lupa foarte slab distorsionată a unei Silva brune ciocnită pe acorduri de Leonard Cohen si Johnny Cash, gaşca ciudată devine ceea ce este în realitate: o sumă de oameni frumoşi şi inteligenţi, cu drag de muzică şi talent în peniţă. S-a spus că gaşca minune ar fi “pitzi pitzi pe toace, solarite şi fardate, da ştiau toate versurile cap-coadă şi urlau de acopereau boxele…”. În cazul în care asta înseamnă să fii pitzi, voi deveni şi eu aşa ceva.

Dacă citeşti asta, înseamnă că ştii ce înseamnă FolkBlog: e un loc fain de adunat la un ceai/vin/ce mai beţi-vreţi voi cu prieteni dragi, e un loc cu muzică bună şi spirit “witty”, e şi nu e un blog. FolkBlog e casa unei pasiuni ce s-ar vrea transformată în mod de viaţă (oh, voi, timpuri crude de criză capitalistă… ). It takes a lot to laugh după o zi luuuungă de muncă la un concert fain, ştiind că ai să ajungi acasă abia spre dimineaţă şi mâine o iei de la capăt cu scârbiciul. It takes a train to cry, pentru că deja mi-e dor de Cluj şi nişte oameni faini.

www.youtube.com/watch?v=Vn4cl50kBsA

Articol scris de Stefan Tivodar.

După o pauză destul de lungă în care v-am cam lăsat să ne aşteptaţi, revenim şi noi în blogosferă puţin cam obosiţi şi cu forţe nu tocmai proaspete, dar cu mult entuziasm şi puşi pe fapte mari. Echipa noastră a mai crescut cu membri noi, am început anul cu o mică şedinţă în care am pus la cale proiecte şi strategii de viitor pe care sperăm că vom reuşi să le ducem la bun sfârşit. Iar dacă 2009 va fi măcar pe jumătate la fel ca anulce a trecut, atunci sunt sigură că vom reuşi.

2008 a fost un an plin, un an, dacă nu excelent, cel puţin interesant, un an în care nu îmi amintesc să fi avut parte de perioade fade şi plicticoase, de zile care să semene unele cu altele ori de momente în care să îmi pară că viaţa ar fi lipsită de sens, un an în care, în primul rând, am simţit că trăiesc. Şi am simţit asta cu o intensitate de un anume fel, de care nu m-aş mai fi crezut capabilă cu destul de puţin timp în urmă. Şi asta, cred eu, nu e puţin lucru.

A fost, în primul rând, un an cu multe, multe concerte şi aproape la fel de multe drumuri prin întreaga ţară, un an cu multă muzică şi la fel de multe peripeţii, escapade, ieşiri din rutină şi, nu în ultimul rând, un an în care am cunoscut o mulţime de oameni şi am legat cele mai frumoase prietenii. De-ar fi să fac un rezumat, să înşir ca mărgelele pe aţă amintirile ce se ivesc haotic acum în mintea mea, le-aş înşira cam aşa: trenuri şi gări, multe drumuri cu bătrânul nostru Passat ori cu vreo maşină împrumutată, corifei de martie, camere de hotel ieftine, cortul montat pe plajă ori în curtea vreunei cabane de munte, Vama Veche, soare sărat, „nu contează cât de lung am moţul”, taximetrist inconştient, năşiţe înţepate, acasă, oaspete de soi, sărbătoare câmpenească, noapte de pomină, aparenţele înşală, „orice plăcere se termină prost”, gări necunoscute, oraşe şi staţiuni, miros de mici şi susurul berii scurgându-se generos în halbe, o zi cu soare şi cu două dimineţi, suflet servit pe tavă, scene în aer liber, săli de spectacole, case de cultură, festival în oraşul învăluit în ceaţă, şoferiţă de nota zece, cântări în pub-uri, cârciumi, cluburi, oameni de toate felurile şi de toate culorile, impas, glume multe, haz de necaz, panică, prieteni noi, mulţi prieteni noi, alarmant de mulţi prieteni noi, veselie, multe seri de neuitat într-unul din beciurile oraşului-comoară, dureri de cap la birou, Crăciun ca în copilărie, concert pe messenger, casa plină, colindători adevăraţi, zăpadă în trenul foamei, „te uită cum ninge decembre”, jucării în dar pentru copii mari, emoţii, club cu pretenţii, cântare de zile mari, cântece de care-mi era dor, discuţie de mult timp aşteptată, creier blocat, moment crucial, oboseală prea mare, apoi din nou trenul spre casă, gerul din compartiment, naşul hâtru, insomnie, planuri de viitor, ciudă pe mine, Revelion ca în copilărie, casa plină de prieteni noi, mulţi prieteni noi, alarmant de mulţi prieteni noi şi peste toate acestea şi înaintea tuturor muzică, multă, multă muzică, de parcă viaţa însăşi ar fi avut coloană sonoră.

Au fost multe momente frumoase, bune de pus la păstrare într-un colţ al memoriei ce va rămâne pentru totdeauna unul însorit, plin de bucurie şi de tinereţe. Au fost şi momente mai puţin plăcute, şi încă destule. Doar că acum, reluând filmul de la capăt, toate acestea îmi par a fi doar preţul plătit pentru amintirile frumoase, prietenii extraordinari, peripeţiile şi aventurile pline de haz, cântările de toate felurile şi de toate culorile adunate într-un singur an care, cu toate că a trecut parcă mai repede ca oricare altul, m-a îmbogăţit şi m-a schimbat enorm. Iar pentru asta nu pot decât să-i fiu recunoscătoare sorţii ori vreunui zeu bun şi prietenos căruia trebuie că-i sunt tare scumpe auzului strunele de chitară şi care îndrăgeşte cu asupra de măsură poeziile şi poveştile, cântecele şi petrecerile, peripeţiile şi năstruşniciile, veselia şi tinereţea. Căci doar un zeu cu asemenea slăbicuni ar fi putut să mă facă să plătesc un preţ atât de mic pentru toate minunăţiile pe care mi le-a dăruit în anul ce a trecut.

Dar, chiar dacă acestea-mi sunt şi-mi vor rămâne poate cele mai dragi, nu peripeţiile şi aventurile au fost lucrurile cele mai importante ce s-au petrecut, în ultima perioadă, în viaţa mea şi a găştii ce colindă împreună cu mine ţara în lung şi în lat. Ca să nu ne plictisim, ca să-i anunţăm şi pe alţii pe unde şi ce cântări se mai ivesc, ca să le demonstrăm unora că nu suntem doar nişte zvăpăiate petrecăreţe cu puţini neuroni, ca să simţim că facem şi noi ceva din pasiune, ne-am gândit să ne jucăm puţin de-a bloggerii şi jurnaliştii, să ne luăm o căsuţă gratuită în blogosferă şi să facem ceva frumos, ceva ce să le folosească altora ca noi şi, nu în ultimul rând, să promovăm muzicile şi muzichiile atât de dragi nouă. Prin urmare, la începutul verii am bătut la porţile wordpressului şi i-am cerut să ne găzduiască. Nu a fost foarte uşor să ne instalăm confortabil în căsuţa oferită aici de pomană căci regulile şi resticţiile de natură tehnică impuse pe acest tărâm virtual nu erau tocmai pe placul nostru. Dar încet, încet, tot jucându-ne şi apelând la câteva şiretlicuri ingenioase, am reuşit, de bine de rău, să ne instalăm confortabil. Ne-am dat apoi drumul la condei, am tocit tastaturile şi am reuşit, mai repede decât ne aşteptam, să lansăm în spaţiul virtual primul număr a ceea ce noi am numit, mai mult sau mai puţin inspirate, Folkblog – blogorevista folkului românesc. Ne gândeam noi că s-ar putea să se ivească o mână de cititori cărora are să le placă ideea noastră, dar nu visam nicidecum la ceea ce s-a petrecut până la urmă. Nu bine ne-am deschis porţile căsuţei noastre virtuale că oaspeţii au şi început să năvălească bucuroşi şi încântaţi nevoie mare. Ba mai mult, le-a plăcut atât de tare încât pe dată s-au aşternut la vorbă, comentând fiecare articolaş al nostru, lăudându-ne iniţiativa, oferindu-şi sprijinul şi câte şi mai câte.

Joaca de-a bloggerii şi jurnaliştii s-a transformat, peste noapte şi mult mai repede decât ne aşteptam, într-o trebuşoară mult mai serioasă decât am dorit-o noi iniţial. Iar lucrurile nu s-au oprit aici ci au mers mai departe, aproape fără ca noi să băgăm de seamă. Din zvăpăiatele care ţipă la concerte, din gaşca de nebune descreierate am devenit fetele de la Folkblog, iar cei care până nu demult ne aruncau priviri dezaprobatoare au început să ne privească cu prietenie, cu drag şi chiar cu respect. O parte dintre ei ne-au devenit prieteni dragi, colaboratori, şi chiar membri ai echipei. Dar nici asta n-a fost tot! Ne-am trezit într-o bună zi că vestea ni s-a dus atât de departe încât persoane importante, oameni pe care-i apreciam şi-i îndrăgeam de o viaţă nu doar că ştiau de existenţa noastră ci chiar ne lăudau şi ne recomandau în stânga şi în dreapta. Fără să ne fi pus vreodată la modul serios problema, fără să fi năzuit o clipă la vreun fel de faimă şi recunoaştere în lumea folkului românesc, ne-am trezit mult mai importante şi mai „celebre” decât ne-am propus vreodată să devenim. Iar asta în condiţiile în care nici nici una din noi nu cântă, nici experienţă în blogosferă sau în presă nu prea a avut şi nici termeni muzicali de specialitate nu cunoaşte.

La început toată povestea asta ne-a bucurat peste măsură, ne-a dat aripi şi mai mult entuziasm decât cel cu care am pornit la drum. Au fost momente extraordinare şi emoţionante acelea în care ni se confirma iar şi iar, în contexte şi situaţii care nici prin gând nu ne-ar fi trecut, că s-ar putea întâmpla o aşa minune, că ceea ce facem noi chiar contează, că nu existăm în universul www degeaba, că blogul nostru e privit cu mult interes şi e luat în serios în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Dar, după ce am ieşit din starea de euforie, după ce am început să ne obişnuim cu aşa-zisa noastră celebritate, am văzut şi partea mai puţin plină a paharului. Am realizat dintr-o dată că nu suntem altceva decât nişte copii al căror joc nevinovat s-a transformat într-o treabă de oameni mari şi că nu mai ştim în ce măsură ne simţim capabile să ne maturizăm cu adevărat şi să ne comportăm ca nişte profesionişti. Şi aşa a început criza (că tot sunt crizele la modă), aşa a început o perioadă de impas în care mai mult ne-am stresat şi ne-am făcut griji decât am muncit. Au fost momente de panică totală în care eram gata-gata să o las baltă cu totul.

Am continuat totuşi dar cu mult mai puţin curaj şi entuziasm decât la început, lucru pe care cei care ne vizitează des au putut lesne să îl observe. Finalul de an a fost, din acest punct de vedere, cel puţin dezastruos. Pentru că, deşi luna decembrie a fost una plină de evenimente, impasul în care ne aflam, panica şi oboseala au făcut ca articolele din această lună să fie puţine şi îngrozitor de seci faţă de cele pe care vizitatorii noştri le cunoşteau dinainte. Şi, pentru că „orice plăcere se termină prost”, un an în care s-au întâmplat atât de multe minuni, nu putea să nu aibă o încheiere mai puţin fericită. Într-una din ultimele seri ale anului am avut parte de cea mai dură critică la adresa revistei noastre, critică venită din partea unei persoane a cărei părere conta enorm pentru mine şi restul găştii, o persoană care practic ne-a făcut onoarea să-şi aplece privirea asupra micii noastre jucării devenită „celebră” peste noapte. A fost un moment ciudat în care m-am comportat mai copilăreşte decât un copil speriat, bâiguind replici stupide în apărarea mea şi a revistuţei noastre şi dând dovadă de lipsa de maturitate şi profesionalism. Discuţia asta m-a întristat şi mi-a lăsat un gust amar, gust ce a reuşit să umbrească până şi superba noapte dintre ani petrecută cu cei mai frumoşi prieteni din lume.

Pentru orice lucru din lumea asta există însă şi reversul medaliei. Dacă o discuţie de felul celei despre care v-am spus mai sus ne-ar fi descurajat total şi ne-ar fi făcut să abandonăm, noi nu am fi făcut altceva decât să dăm dovadă de şi mai multă laşitate, lipsă de maturitate şi profesionalism. Cu siguranţă scopul celui care ne-a criticat, destul de dur şi fără menajamente ce-i drept, nu a fost nici pe departe acela de a ne descuraja. Dimpotrivă, intenţia era clar aceea de a ne da imboldul de care se pare că aveam atâta nevoie pentru a depăşi criza în care ne aflam.

Astfel că, după ce apele s-au mai limpezit puţin, am realizat că de fapt, în mod paradoxal, tocmai momentul cel mai puţin vesel şi plăcut din toată această poveste a fost cel de care ar trebui să fiu cea mai mândră, cel care să mă facă să înţeleg că trebuie să continuăm cu orice preţ. Şi uite că tocmai datorită acestui moment crucial am reuşit să ne mobilizăm din nou, să facem ca echipa noastră să crească şi să punem la cale noi proiecte de viitor.

Cum vă spuneam şi la începutul articolului, anul l-am început cu o mică şedinţă, cea mai serioasă, mai matură şi mai aproape de ideea de profesionalism dintre toate micile noastre întâlniri folkbloghiste de până acum. Am discutat, am dezbătut, am împărţit sarcini şi am făcut planuri importante de viitor. Vi se pregătesc, aşadar, surprize, sperăm noi, plăcute. În curând ne vom cumpăra o căsuţă virtuală a noastră şi numai a noastră, căsuţă în care, stăpâni deplini fiind, vom putea să facem lucrurile exact aşa cum le visăm noi. Va mai dura însă un timp şi sperăm să fiţi şi voi îngăduitori şi răbdători. Nu e uşor să te muţi la casă nouă cu toate catrafusele după tine şi nici să le instalezi pe toate aşa cum îţi doreşti. Iar oaspeţi nu poţi să primeşti decât atunci când toate sunt puse în bună rânduială. Vă asigurăm însă că vom munci atât cât ne va permite timpul şi puterile pentru a pregăti noul lăcaş special pentru vizitele voastre.

Până atunci vom continua tot aici şi cam tot în stilul în care v-am obişnuit de la început, cu ceva mai mult curaj, promptitudine şi eficienţă însă, sperând că ne veţi vizita în continuare cu aceeaşi bucurie şi plăcere ca şi până acum.