Citeam zilele trecute într-o carte o frază, prezentată ca „minciună universală în care toată lumea e obligată să creadă”, care zice că „viaţa are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” şi că atunci când ajungem la o vârstă considerată matură, ne dăm seama că nu-i adevărat, că e prea târziu, că sensul vieţii rămâne un mister, că ne-am irosit toată energia şi că nu ne mai rămâne decât să ne anesteziem, practic să ne amăgim cu ce-am realizat până atunci.

Cred că mulţi dintre noi am ajuns să  simţim amorţeala asta şi să ne complacem într-o anumită situaţie.

Ar fi mai bine însă, să luăm o pauză din când în când de la tumultul vieţii, să ne oprim din făcutul lucrurilor din inerţie, să încercăm să ne amintim pe ce cale suntem şi de ce am ales să o luăm pe aici. Chiar dacă poate realizăm că la un moment dat ne-am visat aşa cum am ajuns, dar azi realitatea nu se mai potriveşte cu sufletul nostru. Şi mai cred că ar trebui să acţionăm mai hotărâţi şi mai determinaţi.

Cam la asta mă face să mă gândesc piesa zilei de azi Nu ştiu în ce parte se află apusul de pe albumul Cântec şoptit al celor de la Poesis.

Versurile aparţin lui Zaharia Stancu, iar videoclipul este filmat în Vama Veche în cardul ediţiei din 2009 a festivalului Folk You.

P.S. În această seară Marius Baţu (Poesis) şi Călin Bârcean (Pragu’ de Sus) vor susţine un concert în Life!Pub din Timişoara începând cu orele 20.00.

O zi frumoasă şi o seară pe măsură!

Nu ştiu în ce parte se află apusul
versuri: Zaharia Stancu
muzica: Poesis

Unii spun că eşti încă frumoasă,
Eu nu te mai văd azi în niciun fel,
Altădată vieţuiam în colibă
Şi visam că trăim în castel,
Că trăim în castel.

Poţi să mă duci într-o vale adâncă
Şi să îmi spui că mă porţi pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie.

R: Nu ştiu în ce parte se află apusul,
Nici răsăritul încotro vine,
Unii îmi spun: “Cu cât eşti mai orb,
Cu-atât lumea o vezi mai bine,
Cu-atât lumea o vezi mai bine!”.

Nu-mi mai văd nici măcar mâinile
Când le duc la gură să mi le muşc,
Altădată ocheam Steaua Polară
Şi trăgeam în ea s-o împuşc.

Unii spun că eşti încă frumoasă,
Eu nu te mai văd azi în niciun fel,
Altădată vieţuiam în colibă
Şi visam că trăim în castel,
Că trăim în castel.

R: Nu ştiu în ce parte se află apusul,
Nici răsăritul încotro vine,
Unii îmi spun: “Cu cât eşti mai orb,
Cu-atât lumea o vezi mai bine,
Cu-atât lumea o vezi mai bine
Cu cât eşti mai orb,
Cu-atât lumea o vezi mai bine!”.