Pentru astăzi am ales din nou un cântec din categoria „nu chiar folk”, dar care aparţine, în mod paradoxal, unuia dintre cei care au pus bazele folkului la noi. E drept că Mircea Florian a fost întotdeauna un artist înclinat spre experiment, spre găsirea unor mijloace noi de exprimare, un artist mai greu de încadrat într-un anumit gen muzical, cum e drept şi că, faţă de ceea ce a însemnat el la origini, folkul s-a transformat, din păcate, într-un gen mai simplist, ce se adresează mai mult maselor, decât elitelor.

Despre Mircea Florian v-am vorbit în mai multe rânduri şi cu siguranţă o vom mai face. Pentru cei care încă nu l-au citit, un interviu interesant cu el găsiţi aici.

Şi dacă astăzi tot trebuie să revenim la realitate, la locurile de muncă şi la computerele din birourile noastre dragi, noi am ales un cântec potrivit cu ziua asta atât de tristă pentru noi toţi  . Lăsând gluma la o parte, piesa de astăzi vorbeşte într-adevăr despre o realitate a epocii în care trăim. Şi chiar dacă, la un recent festival de folk, o parte din public râdea copios în timpul acestei piese (publicul din România e încă la faza în care cuvântul „sex” rostit pe o scenă provoacă chicoteli, aş zice eu, infantile), mesajul ei nu se vrea deloc a fi unul amuzant, ba din contră.

Vă invit să o ascultaţi şi chiar să vă daţi cu parerea. O zi uşoară, să aveţi!