Trăim într-o lume uşor anormală, în care cele două pericole morale, “banul şi puterea”, practic construiesc scara de valori, nu ne place, dar, neavând ce face, ne adaptăm, încercând în acelaşi timp să ne păstrăm noi pe noi. Folkul, deşi aparent şi-a mai revenit din lovitura sub centură pe care a primit-o odată cu apariţia vedetelor de o zi şi un hit, totuşi parcă prea trăieşte şi se hrăneşte din amintiri, amintiri frumoase, ce-i drept. Dar aşa cum am mai zis şi cu alte ocazii, e nevoie de un suflu nou pentru a atrage mai mulţi oameni în jurul acestui curent, parcă mai special decât oricare altul, mai special pentru că are ceva autentic în el.

Au trecut de mult vremurile când folkul era un gen muzical de masă, când o mână de folkişti umplea un stadion până la refuz.  Acum, ce-i drept, sunt multe alternative muzicale, mare parte de o calitate cel puţin îndoielnică, dar în acelaşi timp refuz să cred că tranziţia asta galopantă, afectată şi de criza financiară, ne-a transformat în totalitate în acea naţie de manelişti care e prezentată la televizor sau în presa scrisă, oameni frumoşi şi adevăraţi mai există, doar trebuie atraşi. Din păcate, nu suntem un popor cu o cultură muzicală prea dezvoltată, nu suntem obişnuiţi să ne informăm, ci doar să servim ceea ce ni se oferă.

N-am să mă refer în acest articol la „monştrii sacri” ai folkului, pentru că ei, deşi s-au format în alte timpuri, par uneori mai adaptaţi vremurilor actuale decât cei care vin din urmă. Nu mă aflu printre cei mulţi care cred şi afirmă sus şi tare, în necunoştinţă de cauză aş zice, că valoric noua generaţie nu se compară cu vechea gardă. Sunt mulţi tineri buni şi câţiva şi altfel, problema e că nu-i vede/aude nimeni, dar nici ei nu ştiu/nu vor/nu pot să se facă mai vizibili. E evident, cred, pentru toată lumea că în aceste timpuri atât de pragmatice, nimeni nu mai face acte de caritate, puţină lume mai e dispusă să dea o mână de ajutor, secretul, cred eu, ţine de fapt de autopromovare, dacă tu nu investeşti în tine, cu siguranţă nimeni n-o va face şi nu mă refer neapărat la latura financiară a investiţiei, ci poate mai ales la imagine.

Nu cred că nişte filmări de proastă calitate postate pe Youtube de nişte prieteni sau câştigarea pe bandă rulantă a unor festivaluri folk cu premii mai mult sau mai puţin onorifice şi mai ales, cu aceleaşi trei piese, te vor propulsa din postura de eternă tânără speranţă în cea de artist care a confirmat.

Din păcate, n-am reţeta succesului (aş da-o la câţiva, dacă aş cunoaşte-o), dar ştiu câteva exemple de oameni care şi-au dorit al naibii de mult să se facă auziţi şi au şi reuşit, conştienţi fiind că acest lucru nu le va aduce probabil niciodată castele sau palate. Bineînţeles că nu voi da exemple de aşa da sau de aşa nu, pentru că nu doresc să generez un alt val de frustrări şi răutăţi gratuite.

Scopul nostru, al Folkblogului, precum şi al colegiilor noştri de la Folkfrate sau Foreverfolk, nu este de a da în cap cuiva, ci de a promova acest curent muzical. Dar nu putem să ne prefacem la nesfârşit că totul e ok şi merge ca uns, pentru că nu e aşa, folkul nu moare, dar nici nu se transformă în bine, dacă ceva în viitorul apropiat nu se va schimba, probabil se va transforma în curentul muzical al focurilor de tabără. În speranţa că n-am tulburat apele prea tare, vă salut cu respect spunându-vă: „Bună seara prieteni, pe curând, la revedere!”