Miercuri seara am pornit spre Casa de Cultură a Studenţilor cu emoţii destul de mari pentru artiştii care urmau să urce pe scenă, dar şi pentru gaşca noastră, ce a trecut în ultimul timp prin nişte experienţe destul de neplăcute pe la concerte la care ne-am trezit aproape singuri în sală (lucru ce te poate întrista şi deprima în ultimul hal). Din punctul nostru de vedere, evenimentul care urma să aibă loc nu fusese îndeajuns promovat în oraşul de la poalele Feleacului, nu văzusem prea multe afişe cu „Napoca Folk” lipite din timp prin centrul Clujului şi nici prin presă nu găsisem prea multe informaţii legate de acest eveniment. De aceea porniserăm oarecum pregătiţi pentru ce e mai rău şi nu mică ne-a fost mirarea şi bucuria când am văzut că sala începe să se umple cu puţin timp înainte de începerea spectacolului.

M-am liniştit aşadar văzând prezenţa unui public destul de numeros în sală şi m-am pregătit pentru ceea ce urma să mi se ofere dinspre scenă. Şi cum mă aflam de câteva zile într-o dispoziţie nebună de născocit şi de ascultat poveşti, primul artist care a urcat pe scenă m-a introdus repede într-o stare faină de tot.

Adrian Ivanitchi

Prezenţa caldă şi calmă, de ardelean de pe meleaguri cu mistere medievale, felul său de a povesti şi nu în ultimul rând, cântecele lui Adrian Ivaniţchi ce-mi amintesc mereu de copilărie, de paradisuri pierdute şi de vremuri în care mai ştiam să zbor, toate astea erau un început de poveste cum nu se putea mai nimerit. Puiu Ivaniţchi ne-a cântat piese mai vechi precum „Balada lui Mil”, „Amiaza”, „Arsura” şi „Amintirea Paradisului”, ne-a depănat poveşti petrecute pe aceeaşi scenă cu mulţi ani în urmă, iar la final ne-a oferit în dar cel mai recent cântec al său, „Tânăr şi-acum”, piesă cunoscută de gaşca noastră de la FolkFest Arad. În timpul recitalului lui Ivaniţchi am apucat să îmi fac şi o primă impresie legată de publicul venit la spectacol. Cu toate că nu păreau să cunoască versuri, erau atenţi şi reacţionau cu aplauze calde exact atunci când era nevoie. Au făcut-o chiar şi în timpul acestui ultim cântec, pe versul „de aplauze sincer mi-e dor”, lucru care m-a făcut să zâmbesc şi să mă bucur de cei alături de care mă aflam în sală.

Povestea a continuat cu Adrian Sărmăşan, cel „vinovat” de această întâmplare  muzicală, care, alături de Laci Kovacs (acest Indiana Jones al trupei Desperado) ne-au îndemnat să cântăm într-o „lume nebună, nebună” care mai poate fi salvată cu un cântec, un zâmbet şi oameni frumoşi alături. Cei doi ne-au mai cântat câteva piese din repertoriul lui Adi Sărmăşan, amintesc aici „Ploaia” (piesă compusă în anii de liceu) şi „Zbor” (dedicată tuturor doamnelor şi domnişoarelor prezente în sală). Au încheiat, spre bucuria noastră, cu „Blowin’ in the wind” a lui Bob Dylan, la finalul căreia am primit în dar şi o strofă din „Vânare de vânt”, varianta românească a piesei, cunoscută de cei mai mulţi dintre noi prin intermediul lui Moţu Pittiş. Publicul a reacţionat cu aplauze, mai puţin cu versuri şi din păcate, am văzut prea puţine priviri în care să se citească adimiraţia faţă de Dylan şi dorul de Pittiş, dar începusem deja să înţeleg că nu am de a face cu un public „specialist” şi tocmai avizat şi că, în fond, nu poate să fie peste tot ca în Autograf, ca în Vamă sau ca la alte festivaluri de folk pe la care obişnuim noi să batem coclaurile.

Adrian Sărmăşan a părăsit scena în aplauzele noastre, nu înainte de a-l introduce în scenă pe următorul invitat de seamă al galei „Napoca Folk”, pe care ni l-a prezentat din doar două cuvinte: „copil fain”. Noi nici nu aveam nevoie de mai mult de atât pentru a şti că este vorba despre „cel mai fain băiat”, cam „alandala” şi „împrăştiat” de felul lui, unul care bea parfum şi mănâncă garoafe (acuma mai puţin, că-i totuşi criză ), poet între folkişti şi folkist între poeţi, nimeni altul decât, evident, Dinu Olăraşu.

Prin urmare, povestea a continuat cum nu se putea mai nimerit, cu un spiriduş venit, asemenea primului invitat al serii, tot din cetatea medievală a Sighişoarei, „un cătun” cum el însuşi l-a prezentat, dar unul de care personajul nostru de basm, călător prin lume ca orice spiriduş, se pare că s-a legat într-o aşa măsură încât ispitele Capitalei nu îl atrag. Ba din contră. Şi pentru ca lucrul acesta să fie clar, după ce a lăudat oraşul nostru în stilul caracteristic („Despre Cluj numa de bine”) spiriduşul şi-a câştigat din start publicul ardelean cântându-i „Ţine-te departe de Bucureşti / Ţine-te departe să n-o păţeşti”.

Olăraşu a continuat cu „Naşpa”, „Zece ani”, „Nu crede în minuni” şi „Sună-mă noaptea”. Şi pentru ca povestea cu spiriduşi să se încheie frumos, ne-a reamintit, pe note muzicale că „N-ai nevoie de foarte multe / Ca să fii fericit”. Pe acordurile acestui cântec pe scenă şi-au făcut apariţia mai întâi Ioan Onişor cu a sa muzicuţă, apoi Adrian Ivaniţchi. Moment frumos, zâmbete, aplauze şi … puţin infinit. Nu l-am lăsat pe spiriduş să se retragă cu una cu două şi am aplaudat furtunos până când acesta s-a învoit să ne ofere un biss. Şi nu orice biss, ci una dintre cele mai faine „înjurături” ce s-au auzit vreodată la malul Mării Negre: „Folk You!” ne-a cântat spiriduşul căruia i s-au alăturat acelaşi Ioan Onişor cu a sa muzicuţă şi nimeni altul decât Emeric Imre. Am aplaudat şi am cântat (a se citit „urlat” fals, dar cu mult patos) alături de ei fiecare vers, cu zâmbete largi pe feţe şi dor de Vamă în suflet. Am rămas puţin dezamăgită privind în jurul meu şi descoperind, în afară de gaşca noastră, prea puţine persoane pentru care cântecul acesta părea să aibă o însemnătate atât de mare cum avea pentru noi. Totuşi aplauzele au venit, sincere şi calde de la acelaşi public atent şi receptiv chiar dacă mai puţin cunoscător de versuri. Cum spuneam, nu-i peste tot ca în Autograful nostru drag.

Următorul personaj al poveştii noastre a fost nimeni altul decât clujeanul Ioan Onişor, care ne-a mărturisit de la început că „Adineauri m-am apropiat de Dinu Olăraşu, pentru că am auzit eu că dacă stai aproape de genii se ia”. Am râs cu drag, am aplaudat şi ne-am pregătit de un onishow cu piese ascultate de atâtea ori în beciul nostru drag de pe Memorandumului 23. Ne-am bucurat de câteva piese marca „Unde” cântate doar de Onişor şi a sa chitară (amintesc aici „Lira” , „Albastru” şi „Pietre”), pentru ca apoi artistul să-i invite în scenă pe Neli Biriş şi Ionuţ Mangu (adică Grupul Autograf) alături de care ne-a cântat „Lentile de contact” şi „Vara promisă”. Am remarcat, în timpul celor două piese, că de data aceasta publicul cunoştea versurile şi le cânta într-un glas şi nu am putut decât să mă bucur pentru succesul tinerilor clujeni.

Onişor şi invitaţii săi au părăsit scena în aplauze, nu înainte de a-l prezenta pe următorul invitat al serii: Eugen Avram. Povestea a continuat aşadar cu un moment romantic, cântece de dragoste faine şi accesibile şi o prezenă scenică zâmbitoare şi sinceră. Eugen Avram a început cu „Te-aş înţelege din priviri”, a urmat apoi, spre bucuria noastră, „Cântec pentru tine”, „Regăsirea” şi alte poveşti de dragoste de felul acesta. Spre final, ne-aoferit o porţie de Vali Sterian, un „Cântec de oameni” tare drag mie şi celor din gaşcă. Din păcate, privind din nou, m-am întristat văzând prea puţini oameni pentru care acest cântec să însemne ceva şi mi-am spus din nou că am de a face cu un public cald şi primitor, ce-i drept, dar nu cu un adevărat „public de folk”. Totuşi aplauzele nu au întârziat să-l acopere pe artistul pregătit să părăsească scena şi biss-ul a venit cu „Indiferent ce spune lumea”, piesă frumoasă, veselă şi optimistă, primită  cu aplauze ritmice şi zâmbetul pe buze de către cei din sală.

Următorul personaj ce a urcat pe scenă a fost nimeni altul decât al nostru Emeric (Imi) Imre care a început prin a depăna, cu nostalgie, vechi amintiri ce-l leagă de scena („prima şi cea mai iubită”), Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, oraşul său natal pe care, cu tot succesul de care se bucură ca artist, nu îşi doreşte să-l părăsească. Imi a început cu „Cine ştie”, a continuat cu „Dacă tu”, urmând apoi să ne facă o surpriză mare de tot pentru care nu pot decât să-i mulţumesc cu drag din partea întregii echipe FolkBlog. Ştiind că ultima noastră obsesie emericească se numeşte „Oraţie de nuntă”, Imi nu doar că ne-a făcut bucuria de a ne cânta acest cântec, ci l-a dedicat, în public, echipei FolkBlog. Mulţam fain, încă o dată, Imi dragă!

Şi pentru că, din cauza obsesiei noastre emericeşti, publicul căzuse în visare, Emeric l-a readus la viaţă cu „Scrisoare supărată” , piesă primită cu bucurie şi hohote de râs. Artistul a vrut să se retragă din scenă după ce ne-a mai cântat şi „Bună varianta rea”, dar nu a fost chip să plece căci aplauzele nu mai conteneau. Prin urmare, nu a avut încotro şi a trebuit să cânte şi hit-ul său de succes, adică „Nebun de alb”, piesă primită cu aplauze de către un public, de data aceasta, cunoscător de versuri. Şi pentru ca povestea să fie şi mai faină de atât, artistul ne-a mai cadorisit şi cu o strofă bonus.

Şi cum o asemenea poveste cu cântec trebuia să aibă un final pe măsură, seara a fost încheiată de Mircea Bodolan şi a sa tolbă de cântece venite parcă din lumea basmului şi a legendei, acompaniate de sunetele fermecate ale chitării, clapelor şi a celor două microfoane magice ale sale. Recitalul a început cu „Dragostea păsării”, a continuat cu „Balada lui Pan” şi „Hoţ la drumul mare”. Una dintre piesele cele mai dragi nouă, „Fata din vis”, nu a întârziat nici ea să se facă auzită. A urmat la rând „Nu-i povestea mea”, piesa cea mai recentă a artistului, compusă pe versurile soţiei sale, Anca Bodolan şi auzită de noi pentru întâia oară la acelaşi FolkFest Arad.

După ce ne-a mai înviorat şi ne-a făcut să zâmbim cu piesa „Dragă, lasă-mă să dorm”, Mircea Bodolan i-a invitat în scenă pe toţi artiştii ce cântaseră înaintea sa, alături de care, ne-a oferit în dar „Cântecul bufonului”. Şi cum pe o astfel de piesă noi cel puţin nu putem sta aşezaţi, ne-am ridicat în picioare şi spre bucuria noastră, sala întreagă ne-a urmat, cântând într-un glas fiecare vers. Cum aplauzele noastre nu mai conteneau, artiştii de pe scenă ne-au mai oferit, drept bonus, un „Blowin’ in the wind” şi „Când s-o-mpărţit norocul”, pentru ca apoi să se retragă, pe rând, în aplauzele publicului rămas în picioare.

În concluzie, miercurea asta, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj a avut loc o poveste faină de tot, cu artişti mai mult sau mai puţin ardeleni, cu cântece dragi şi un public receptiv şi primitor în ciuda micilor sale „defecte”, „Napoca Folk” a ieşit aşadar foarte bine şi mult, mult, peste aşteptările noastre.

Şi cum poveştile folkistice e musai să aibă o continuare pe măsură, cu oameni faini şi buni alături, pentru noi a urmat o noapte de poveste cu un prinţ vânător şi ale sale trofee, cu poveşti fantastice despre dragostea unei sălbăticiuni faţă de cel ce-i salvase viaţa, cu un chinez şi două vietnameze visând la un câmp roşu de maci, cu cinefili pasionaţi purtând discuţii aprinse la un pahar de vorbă, câteva cântece dragi, sentimentul că, măcar pentru câteva ore, am din nou un tată şi câte şi mai câte astfel de minuni petrecute într-un straniu castel cu gazde primitoare şi oameni frumoşi alături, castel pe care-l voi purta mereu cu mine şi de care îmi voi aminti întotdeauna cu drag.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Mai multe fotografii găsiţi aici şi aici.