Încă un tren şi încă unul

Nu de puţine ori se întâmplă să pornesc în periplurile folkbloghistice cu gândul că, vorba cântecului, „îmi este greu să încep iarăşi drumul”, nu de alta, dar să sari în maşină sau să fugi direct la gară de la birou nu-i un lucru tocmai uşor, iar nopţile pierdute pe drum ori pe la concerte şi chefurile aferente se adună şi nu se recuperează ele tocmai uşor. Cu toate astea, ştiu foarte bine că toate aceste aventuri cu muzică şi oameni frumoşi mă îmbogăţesc atât de mult şi îmi înfrumuseţează viaţa în aşa fel încât am ajuns la concluzia că, parafrazând acelaşi cântec drag, drumul e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le mai am şi că, în fond, călătoria în sine cu bune şi cu rele, cu şosele şi căi ferate, cu hoteluri ori pensiuni ieftine, cu gările ei, cu muzichiile din căşti ori din difuzoarele maşinii, face ca întreaga poveste muzicală să aibă farmecul ei aparte.

Aşadar, un nou periplu, o nouă aventură, alte seri de povestit la nepoţi, alte drumuri cu peripeţii şi nu în ultimul rând, mulţi prieteni noi şi atât de frumoşi că încă mă mai minunez de bogăţiile pe care mi le-au dăruit. Destinaţia principală: Arad, scopul, evident, unul folkistic, mai exact un festival de folk şi unul ce s-a dovedit a fi printre cele mai frumoase din ultimul timp.

Dar să o luăm cu începutul. Am pornit la drum  încă de joi, pentru că plănuisem o oprire prin Alba-Iulia, la acelaşi Session Pub despre care v-am tot povestit noi în ultimul timp, locaţie în care unde urma să cânte Marius Baţu. Şi cum viaţa noastră e plină de prieteni minunaţi şi săritori la nevoie, până la Alba ne-am găsit maşină şi şofer care a fost prezent la scară imediat ce am încheiat programul la birouri şi am împachetat la repezeală toate cele necesare pentru mica noastră excursie. Cu energizante după noi şi muzică faină în boxe, ne-am revenit încet-încet din starea de oboseală ce ne făcuse să pornim la drum nu tocmai zâmbitori şi cu chef de distracţie.

Mi-ar plăcea să vă spun că seara care a urmat ne-a scos total din starea în care ne aflam dar, din păcate, lucrurile nu au stat tocmai în felul acesta. De cântat s-a cântat cu profesionalismul şi talentul ce-l caracterizează pe Marius Baţu dar, din păcate, s-a cântat exact pe măsura numărului de spectatori, deprimant de mic şi de răsfirat prin toată sala. Lucrul acesta ne-a cam întristat şi am plecat din Alba supărate foc pe toată situaţia, pe cetăţenii din oraşul Marii Uniri, pe promovarea proastă din lumea folkului, pe folk în sine, pe toţi organizatorii, pe toţi artiştii, dar şi pe noi înşine pentru faptul că nu am fost capabili să scriem în aşa fel încât să le facem oamenilor poftă de o cântare cu unul dintre cei mai talentaţi artişti din generaţia de aur.

Pe la orele 2 din noapte am luat un tren spre Arad cu şi mai puţin chef decât cel cu care plecaserăm de acasă, ne-am lamentat zgomotos tot drumul (imaginaţi-vă că şi atunci când ne întristăm ne manifestăm cu acelaşi patos cu care o facem atunci când ne bucurăm ) şi cu toate că picam toate de somn, nu a fost chip să adormim aproape deloc. Porţia de manele servită împreună cu o cafea cu gust îndoielnic, dimineaţa la ora 6, în cârciuma gării din Arad, a reuşit să pună capacul la tot şi toate câte se întâmplaseră în ultimele ore.

Totuşi, după cele câteva ore de somn în apartamentul pensiunii în care ne-am cazat, ne-am trezit cu mintea ceva mai limpede şi cu presimţirea că lucrurile aveau să se schimbe în bine. Afară soarele strălucea puternic, de parcă ne-am fi aflat în mijlocul verii. Gătite de sărbătoare, cu ochii ceva mai puţin roşii de somn, ne-am pus zâmbetele pe buze şi am pornit spre centrul Aradului. Din fericire, presimţirea pe care am avut-o la trezire s-a adeverit destul de repede, iar cele trei seri de festival s-au dovedit a fi unele pline de lucruri frumoase, multă muzică şi oameni cu care ne-am îmbogăţit, trei zile la capătul cărora începutul destul de cenuşiu al călătoriei noastre a fost dat uitării cu totul.

Hai să facem stele pătrate

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o locul în care urma să se desfăşoare festivalul (un cort mare amplasat la Baza Sportivă “Fairplay Club”), nu a fost una tocmai pozitivă. Atmosfera de festival de mici şi bere, plus mirosurile aferente ce răzbăteau în jurul cortului, mesele de lemn aliniate în faţa scenei şi aspectul general al acestei locaţii îmi dădea impresia de loc potrivit mai degrabă pentru o nuntă de ţară ori o serbare câmpenească decât pentru un eveniment folk autentic.  Nu ştiam în ce măsură voi reuşi să trec peste toate astea şi să mă simt în largul meu, să gust muzică şi poezie asezonată cu miros de mititei, prin urmare am hotărât să nu mă aştept, pentru început, la nimic deosebit, nu de alta, dar nu aveam niciun chef să fiu din nou dezamăgită. Până la final însă s-a dovedit că mă înşelasem amarnic, atât în privinţa publicului, despre care aveam impresia că nu va fi prea numeros, cât şi în privinţa festivalului în sine care, cu mititeii lui cu tot, a reuşit să mă facă să mă simt aproape la fel de bine ca în Vama Veche la Folk You.

Dar să o luăm cu începutul. Deşi cu o întârziere cam mare, publicul arădean s-a adunat încetul cu încetul şi şi-a ocupat locurile la mesele de lemn din cort, cu berile de rigoare, voie bună şi poftă de cântat la ei. Trebuie să recunosc că iniţial nu ştiam la ce să mă aştept, nu eram sigură că e chiar publicul care trebuie să fie, dar nu a trecut mult timp până să îmi dau seama că sunt înconjurată de oameni frumoşi, cunoscători de versuri şi puşi pe cântat alături de artiştii de pe scenă.

Festivalul a fost deschis cu un recital Vasile Mardare şi Cristi Bordaş, iar publicul a reacţionat încă de la început, fredonând fiecare refren. Cei doi ne-au cântat piese precum „Ultima floare”, „Bob Dylan bătrân”, „Ţiganca de la semafor”, „De ce ai plecat”, „Păpuşarii” sau „Nicio carte”, au fost aplaudaţi şi chemaţi la biss. Personal ţin să îi mulţumesc lui Cristi Bordaş, din partea echipei FolkBlog, pentru gestul frumos pe care l-a făcut pe scenă, mulţumindu-ne în public pentru activitatea noastră pe tărâmul folkului .

Au urmat băieţii de la „Pragul de sus” din Timişoara care ne-au cântat câteva compoziţii proprii, precum „Te-am căutat”, „Aniversarea”, „M-am săturat” sau „Nu e timp”, dar şi „Ploaia care va veni”, piesa lui Dorin Liviu Zaharia adusă în faţa publicului de Moţu Pittiş şi îndrăgită de atâţia şi atâţia oameni de toate felurile şi de toate vârstele. Am cântat şi noi cu mare drag, privind în jur la toţi cei care fredonau alături de noi şi bucurându-ne în mod special de băieţelul ce se aşezase la aceeaşi masă cu noi şi care cânta şi el vers cu vers fiecare strofă a acestui cântec atât de drag nouă.

Următorii invitaţi au fost cei trei membrii ai Gashkademiei de folk prezenţi la Arad: Titus Constantin, Alina Manole şi nu în ultimul rând, Ovidiu Mihăilescu. Titus ne-a cântat despre „Primăvară”, despre o „fetiţă cuminte cu ochii de mărgean”, pe numele ei „Daria Ioana” şi a încheiat cu „Liber”, cântec dedicat tuturor celor îndrăgostiţi de munte şi de cântecele de munte.

Dacă până în momentul în care a urcat ea pe scenă, mai simţeam încă vag mirosul de mititei şi mai vedeam mesele de festival de bere la care eram aşezaţi, în momentul în care Alina Manole a început să cânte, m-am simţit transportată, ca prin minune, într-un cu totul şi cu totul altfel de spaţiu, unul elegant şi plin de rafinament, un club de jazz şi blues dintr-un alt loc şi dintr-o altă lume. O lume cu stele pătrate şi bucăţi de lună de cumpărate la bucată şi de oferit în dar celor pe care îi iubim.

Din punctul meu de vedere, recitalul Alinei Manole a fost cel care a reuşit să îmblânzească cu totul acel spaţiu, să îl transforme într-unul magic şi într-un fel de a doua casă a mea pe tot parcursul celor trei zile de festival. Acompaniată la clape de Adrian Cristescu, Alina ne-a cântat despre amante, dueluri cu greieri, prieteni invizibili, căsătorii în stil italian şi cutii în care se închid sentimente, „aparent definitiv”. A încheiat cu „Luna pătrată” în aplauzle unui public vădit emoţionat şi impresionat de prestaţia ei. A fost chemată la biss în urale şi aplauze furtunoase de către un public ridicat în picioare, a revenit pe scenă emoţionată de aşa o primire călduroasă şi s-a mai jucat puţin cu noi, cântându-ne „Aşa şi aşa”.

După cum spuneam mai sus, din punctul meu de vedere, odată cu recitalul Alinei Manole totul s-a transformat brusc, oamenii, aerul pe care îl respiram, trăirile, totul a devenit altceva, un altceva frumos de tot, un spaţiu magic ce a continuat să rămână astfel întreaga seară.

A urmat Ovidiu Mihăilescu, primit  cu căldură de un public transformat total şi receptiv la ceea ce se întâmpla pe scenă. Din păcate, la începutul recitalului lui Ovidiu a căzut tensiunea electrică şi au început problemele tehnice ce au cam dat de furca sunetistului tot restul serii. Ovidiu Mihăilescu s-a descurcat însă foarte bine într-o astfel de situaţie şi ne-a cântat câteva piese ce ne-au înveselit, două dintre ele „Imperfect” şi „Ilie” de pe albumul „Cipilica” pe care urmează să îl lanseze pe data de 15 mai. Problemele tehnice mai sus-amintite, dar şi altele de ordin administrativ, au făcut ca recitalul lui Ovidiu să se încheie cam repede şi cam brusc pentru gusturile noastre.

Următorul moment a continuat şi a adâncit magia introdusă în scenă de Alina Manole. Ilie Stepan şi Horia Crişovan ne-au făcut o demonstraţie de virtuozitate de zile mari şi ne-au mutat defintitiv într-un alt spaţiu, ne-au purtat pe acordurile chitărilor lor într-o lume ce nu are nevoie de cuvinte pentru a fi înţeleasă, într-o lume al cărei unic limbaj sunt notele muzicale. A fost altceva, nu a fost folk, dar a fost tot un fel de poezie ce nu se folosea însă de cuvânt, ci doar de strunele chitărilor magice mânuite cu pricepere şi talent de către cei doi artişti.

Ei bine, dacă la începutul serii mă întrebam cum voi putea să intru în atmosfera muzicii lui Nicu Alifantis în timp ce lângă mine se mănâncă mititei, înainte de începerea recitalului său, spaţiul şi atmosfera fuseseră atât de bine pregătite de momentele magice anterioare, încât ştiam acum că voi putea să primesc exact aşa cum se cuvine ceea ce urma să mi se ofere dinspre scenă.

Pe Alifantis nu îl mai văzusem de mult fără ai săi ZANI şi cu tot dorul de cei patru minunaţi instrumentişti, trebuie să recunosc că îmi doream tare mult să îl aud singur, doar el şi chitara sa, cântând acele piese mai rar auzite în concertele cu trupă. Alifantis a urcat pe scenă în aplauzele unui public frumos, ce-l aştepta de câteva ore bune şi a început recitalul cu „Ce bine că eşti” urmat de „Balada blondelor iubiri”. Publicul căzut în visare în timpul recitalului anterior şi-a revenit la viaţă fredonând alături de artist versuri cunoscute şi îndrăgite de toată lumea. Noi ne-am bucurat în mod deosebit de câteva cântece pe care nu le mai auzisem cântate live de multă vreme, precum „Sonet” (Nu-s ochii dragei mele stropi de soare) – superba declaraţie de dragoste shakespeariană pusă pe muzică de corifeul Alifantis, „Floarea soarelui” – altă bijuterie muzicală şi poetică ale cărui versuri sunt semnate de Alifantis însuşi sau „Focul vânăt” pe versurile lui Esenin. Artistul ne-am mai cântat „Poştalionul”, „Umbra” şi „Balada dromaderelor”, iar atunci când a fost chemat la biss ne-a înveselit cu povestea unei camere cu desene frumoase pe pereţi şi o chitară într-un colţ, o cameră mică în care încap însă o mulţime de prieteni, o cameră cu muzică, tinereţe şi veselie, descrisă atât de frumos de Alexandru Andrieş în versurile cântecului „Piaţa Romană nr. 9”.

Din păcate, Alifantis a zăbovit pe scenă puţin, foarte puţin, problemele de natură tehnică şi organizatorică reuşind să umbrească oarecum, pe final, o seară cu multă magie şi frumuseţe.

Am ieşit însă din cort cu zâmbetul pe buze, simţindu-ne, fiecare dintre noi, transformaţi într-un mod ciudat, oboseala şi supărarea de dimineaţă dispăruseră ca prin farmec, iar spaţiul în care urma să ne petrecem şi următoarele două zile devenise un loc drag şi cald, numai bun de adunat în el oameni frumoşi, un loc în care simţeam de acum că e posibil să facem stele pătrate şi să ne simţim aproape la fel de bine ca în faţa scenei de pe nisipul din Vama Veche.

(Va urma …

FolkFest Arad – Folk is not dead (Partea a doua)

FolkFest Arad – Folk is not dead (Partea a treia)