Încă o seară obişnuită în Babilon

Sâmbătă seara ne-am prezentat la „datorie” cu moralul ridicat, veseli şi nerăbdători, simţindu-ne de data asta extrem de confortabil în cortul buclucaş, devenit drag şi familiar. Privind în jur, am remarcat destul de multe feţe văzute acolo cu o seară înainte, feţe zâmbitoare ce ne salutau din priviri de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă.

Cu o întârziere cauzată de aşteptarea noului generator de curent menit să rezolve problemele de natură tehnică apărute în seara precedentă, spectacolul a început cu un recital susţinut de Nelu Pitic şi Daniel Julean, artişti din partea locului, mai puţin cunoscuţi de publicul larg şi asta pentru simplul fapt că muzica, pentru ei, departe de a fi o activitate constantă şi aducătoare de profit material, este mai degrabă ceva făcut cu drag şi pasiune, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu e puţin lucru.  Cei doi ne-au cântat câteva piese din repertoriul propriu, dintre care amintesc „Spre plus infinit” şi „Planeta murdară”, iar la final ne-au dus cu gândul la Bob Dylan şi Moţu Pittiş, cântând „Vânare de vânt” împreună cu publicul ce fredona, aşa cum era de aşteptat, fiecare vers.

A urmat la microfon Eugen Avram, care ne-a servit o porţie de romantism cântând piese precum „Te-aş înţelege”, „Indiferent”, „Mi-e dor de tine”, ”Mersul trenurilor” sau „Cântec pentru tine”, iar la final, spre bucuria celor mai mulţi dintre noi, ne-a oferit în dar un „Cântec pentru oameni”, piesă semnată de nimeni altul decât Vali  Sterian.

Adi Mitescu împreună cu Hans Knall şi chitara lui fermecată ne-au servit, pe rând, cu piese din repertoriul fiecăruia dintre ei. Adi Mitescu ne-a spus un „Început de poveste” şi ne-a cântat apoi „Melancolie”, iar Hans Knall ne-a delectat cu „Absenţa” şi „Primăvara” pentru ca, la final, să ne povestească, pe note muzicale, cum e „să vezi cu mâinile / să auzi cu ochii” cântând piesa „New art gallery”.

Următoarea minune ce a urcat pe scenă, frumoasă ca o floare albastră, cu o voce inconfundabilă, puternică şi capabilă de fel de fel de acrobaţii, una dintre puţinele doamne ale folkului românesc care, vorba unui prieten nou şi foarte drag, „nu plâng pe scenă”, ci îmbină acordurile blânde de folk cu altele mai „sălbatice” venite din zona rock, completate cu o voce de forţă, numai bună pentru aşa o combinaţie, a fost nimeni alta decât Zoia Alecu. Artista şi-a început recitalul cu piese de pe cel mai recent album al său, „Cărări de maci”, piese vesele şi ghiduşe în marea lor majoritate. A început cu „Le chanson de Riţa”, a continuat cu „Iar e lună plină”, ne-a vorbit despre „paradoxurile” de pe ale noastre meleaguri mioritice, ne-a mai cântat „Pe ce lume sunt”, „Se întâmplă” şi „Cărări de maci”, trecând apoi cu „Vino aici” la câteva piese de pe albumul său mai vechi, cu acelaşi titlu. La final ne-a cântat „Trei galoşi”, iar apoi, chemată la biss în aplauze furtunoase, ne-a spus povestea multelor sale drumuri făcute cu „încă un tren şi încă unul” .

Au urmat la rând Raul Cârstea şi Constantin Neculae, care  ne-au cântat piese precum „Delta lunară”, „Triptc banal”, „Singurătate”, „Ploaia” „Dragoste pierdută” sau „Vis pe alb”. Moment poetic şi sensibil, piese calde, voci frumoase, acorduri armonioase, prezenţe elegante şi folk românesc clasic.

La apariţia lui Marius Baţu pe scena festivalului spiritele s-au mai încălzit, a fost primit cu aplauze şi multă bucurie de către oameni frumoşi şi cunoscători de versuri, lucru care pe noi ne-a bucurat cu atât mai mult cu cât trecuserăm prin neplăcuta experienţă de la Alba-Iulia. De data aceasta s-a cântat mult, s-a cântat cu bucurie şi drag de cei din sală, iar Marius Baţu a demonstrat încă o dată că este unul dintre cei mai talentaţi folkişti de la noi, meşter în mânuirea chitării sale cu 12 corzi şi una dintre vocile acelea care îţi intră prin urechi direct în suflet şi nu ai cum să nu o recunoşti oriunde şi în orice formulă ai auzi-o. S-au cântat piese mai vechi şi mai noi din repertoriul Poesis şi în lipsa colegului său Eugen Baboi, Marius Baţu ne-a plimbat de unul singur „călare pe câmp”, ne-a povestit despre despre o iubită „imperfectă” dar cu atât mai dragă, ne-a întristat cu „Bătălia s-a sfârşit, soldatul”, ne-a făcut să cădem pentru câteva clipe în melancolie şi dor de copilărie cu piesa  „Nu am mai fost acasă demult”, ne-a mai cântat „Nu ştiu în ce parte se află apusul”, „Am uitat de mult cum arăţi”, „Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?”, „Cântec şoptit” şi nu în ultimul rând, „2000 de ani”. Chemat la biss şi aplaudat de o sală ridicată în picioare, artistul a revenit pe scenă şi ne-a cântat „Furtuna”, una dintre piesele mele preferate. Un recital frumos, ce mi-a stârnit tot felul de trăiri, piese cu acel parfum incofundabil marca Poesis, public receptiv, multe zâmbete şi priviri pline de frumuseţe şi bucurie.

Ultimul, dar nu cel din urmă, a urcat pe scenă Mircea Bodolan, pentru a susţine un recital mai altfel decât de obicei, împreună cu încă doi instrumentişti, Sandu Dimitrescu la chitară bass şi clape şi nimeni altul decât Costin Petrescu la percuţii electronice. Aflasem cu o zi înainte că Mircea Bodolan ne pregăteşte un spectacol surpriză, prin urmare l-am primit în aplauze, cu multă curiozitate şi aşteptări din cele mai mari. Iar ceea ce a urmat a fost chiar deasupra aşteptărilor noastre.

Alături de cei doi instrumentişti talentaţi, Mircea Bodolan ne-a încântat cu piese vechi îmbrăcate în haine noi, am auzit astfel „Balada lui Pan”, „Dragostea păsării”, „Balada amurgitului” sau „Fata din vis”, cântece cunoscute şi îndrăgite de noi de atâta timp, într-o interpretare diferită de cea pe care o ştiam, un sound nou ce ne-a plăcut enorm şi care a făcut ca tot publicul să fie numai ochi şi urechi la scenă.

Un moment frumos şi drag nouă a fost acela în care Mircea Bodolan ne-a amintit de cel care a fost şi este în continuare o emblemă a muzicii folk de la noi şi anume Vali Sterian. Mircea Bodolan ne-a cântat, în amintirea celui care i-a fost coleg şi prieten, piesa „Concluzie”, iar noi, cei din public, ridicaţi cu drag şi respect în picioare, am cântat alături de el.

Dar surprizele serii nu s-au oprit aici, iar partea cea mai impresionantă a concertului a venit în momentul în care artistul l-a invitat să cânte alături de el pe Adi Manolovici cu a sa chitară electrică fermecată. Un moment cu adevărat deosebit, combinaţie de rock şi folk, un sound nou ce mergea incredibil de bine pe piesele lui Bodolan (amintesc aici „Cântec haiducesc” sau „Dor de drum”) şi o demonstraţie de zile mari din partea unui chitarist ca Adi Manolovici. La finalul recitalului Mircea Bodolan ne-a mai dăruit o surpriză numită „Asta nu-i povestea mea”, un cântec nou-nouţ scris pe versurile soţiei sale, Anca Bodolan.  A fost un recital de zile mari aplaudat de o sală întreagă ridicată în picioare.

Şi pentru că ne simţeam prea bine că să vrem să plecăm acasă, am continuat cu toţii să aplaudăm până când pe scenă au urcat, spre marea noastră bucurie, toţi artiştii care susţinuseră recitaluri în acea seară, pentru a cânta împreună, în loc de încheiere, „Cântecul bufonului”, o piesă dragă tuturor iubitorilor de folk. Un moment frumos şi impresionant. Am cântat cu toţii, fără să ne mai aşezăm pe scaune şi am zâmbit cu drag privind în jurul meu. Încă o dată m-am simţit ca în Vama Veche, cu toţi oamenii aceia frumoşi ce cântau cu drag fiecare vers şi în ai căror ochi se citea dorul, dragostea şi admiraţia faţă de cel care a fost „cel mai frumos din oraşul acesta” şi un model de urmat în viaţă pentru mulţi dintre noi.

Şi pentru că aplauzele noastre nu mai conteneau, iar o gaşcă simpatică de la o masă vecină cu a noastră începuse să cânte cu voce tare prima strofă a piesei „Rănitul dintre linii”, domnul Mircea Bodolan a mai venit o dată pe scenă pentru a le face pe plac şi a ne cânta acest cântec.

Dar cum niciun lucru frumos nu durează o veşnicie, până la urmă s-a tras oblonul şi cea de-a doua seară a festivalului de folk de la Arad s-a încheiat. Am ieşit din cort plutind de bucurie şi încântare, uşurată de tot şi de toate, fredonând cântece dragi,  zâmbind şi bucurându-mă de toţi cei ce mă înconjurau.

Ca o concluzie, pot spune că a fost o seară frumoasă, o seară cu fel de fel de combinaţii, o seară cu de toate pentru toţi, o seară în primul rând interesantă şi presărată cu surprize. Oameni de toate felurile şi de toate vârstele, unii mâncând mititei în timp ce pe scenă se cânta, alţii fumând ori bând bere din pahare de plastic, unii mai eleganţi, alţii pletoşi şi în blugi, fete cu cosiţe şi fuste lungi de vară sau altele îmbrăcate după ultimele trenduri, coafate şi machiate ca la carte, o mulţime amestecată, oameni despre care nu ai fi spus, la prima vedere că ar putea să aibă pasiuni comune, se aflau cu toţii acolo zâmbindu-şi unii altora şi cântând împreună. Pe lângă publicul pestriţ cu care ne obişnuiserăm încă din prima seară, chiar şi artiştii care urcaseră pe scenă în această a doua repriză a festivalului au fost destul de diferiţi ca stiluri, chiar dacă din generaţii apropiate. O babilonie întregă venită atât dinspre scenă, cât şi dinspre sală, multe feluri de limbaje, de stiluri, de comportamente, de mirosuri şi de culori. Dar o babilonie frumoasă şi fascinantă, pentru că în ciuda discrepanţelor de toate felurile şi de toate culorile, în cortul acela mare (ce îmi păruse atât de ciudat în prima seară, şi îmi devenise drag şi familiar peste noapte) eram adunaţi cu toţii, vrăjiţi de acordurile cântecelor de pe scenă şi legaţi unii de alţii prin atmosfera magică ce se crease. Poate din acest motiv, dar şi din cauză că îmi dorisem mult să-l ascult pe Marius Baţu cântând piesa cu pricina (lucru care de data asta nu s-a întâmplat) am ieşit din cort fredonând „Babilon”-ul celor de la Poesis.

Şi cum după aşa o seară nu era chip să ne dorim să ajungem devreme la culcare, în ciuda oboselii am hotărât de comun acord să prelungim starea fermecată în care ne aflam, petrecând restul nopţii alături de oameni dintre cei mai frumoşi. Zis şi făcut. Ce a urmat e însă o altă poveste şi e una dintre acelea ce trebuie păstrate în sufletul fiecăruia dintre noi, pentru a nu-şi pierde din frumuseţe. Vă pot spune doar că la ora la care am luat un taxi spre pensiunea noastră, soarele răsărise deja de mult, iar noi primiserăm în dar câteva ore de neuitat alături de oameni minunaţi ce ne vor rămâne pentru totdeauna lipiţi de suflet.

(Va urma … )

FolkFest Arad – Folk is not dead (Prima parte)

FolkFest Arad – Folk is not dead (Partea a treia)