Alexandru Andrieş

Firesc, dealtfel, un concert Alexandru Andrieş umple orice sală. Luni n-a fost să fie o sală obişnuită, ci chiar cinematograful Patria. Mi-am spus că nu e cea mai fericită locaţie pentru un concert – avea să fie, însă, o seară de nota 10, sub toate aspectele.

Principalul ingredient al cântării a fost sinceritatea. Singur în faţa unei săli arhipline, incapabil să ascundă vreo greşeală tehnică, Alexe şi-a ridicat chitara în braţe şi-a început, timid: “Mă veţi ierta că stau cu versurile în faţă. Uneori uit cântecele chiar şi citind ce scrie aici”…Târâş-gropiş, printre microfonii, distors pe corzi clasice sau galop (uneori strident) de başi, cântecele au curs libere şi vii, aşa cum autorul lor le aducea pe lume.

Alexandru Andrieş e ca vinul bun: vocea părea desprinsă de pe discurile de vinil ale anilor ‘80. M-am bucurat să aud “Ceaţa”, “Ca nisipul femeile sunt”, “Tăcerile din piept”, dar şi câteva piese noi – “Petala”, “Asta e tot” sau “Normal”. S-a cântat şi despre “Casanova”, “Cea mai frumoasă zi” sau fetele care fac “Balet”.

Nu neg, mă obişnuisem cu band-ul Andrieş, iar seara a fost stranie. Stranie în sensul bun, însă câteodată e nevoie doar de un om şi chitara lui pentru ca tu să înţelegi cât de aproape iţi sunt emoţii pe care nu le (mai) credeai ale tale. Uneori cinic, alteori romantic sau plin de umor, Alexandru Andrieş rămâne un arhitect iscusit al muzicilor de suflet – un arhitect pentru case vii, mici şi elegante într-un Bucureşti şi o Românie cu zgârie-nori.

GALERIE FOTO:

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Articol scris de Stefan Tivodar.