Periplul cu peripeţii

Pentru că, în ciuda promisunilor făcute mie însămi că anul acesta voi ajunge negreşit în Vamă în mini-concediul de 1 Mai, nu am reuşit nici de data asta să mă ţin de cuvânt, dar şi pentru că, în urmă cu un an de zile am trăit  clipe de neuitat în acest loc frumos din judeţul Alba, am hotărât să îmi petrec weekendul care a trecut lângă orăşelul cu maşini de cusut şi o fostă fabrică de armament, mai exact în zona Cabanei Mistreţul de lângă localitatea Cugir, unde urma să se petreacă cea de-a doua ediţie a Festivalului de Folk “Zilele Tineretului”.

Am pornit la drum în formulă folkbloghistă cam restrânsă, dar împreună cu a noastră mamă pusă pe fapte mari şi o minune de băiat cu nume de francez, înfăţişare din ţările calde şi grai ardelenesc curat, sâmbătă pe la orele amiezei, cu un soare arzător deasupra noastră şi muzichii alese în difuzoare, cu gândul la toate periplurile noastre din ultima perioadă care mai de care mai pline de peripeţii numai bune de pus la păstrare. Împreună cu şoferiţa de nota zece (ce ne-a demonstrat astă toamnă că ceaţa şi intemperiile de orice fel pot fi învinse chiar şi la volanul bătrânului nostru Passat), aka surioara cea mică, vrednică secretară folkbloghistă şi scriitoreasă cu nebănuite talente, am ajuns la concluzia că parcă înainte de toată nebunia asta nici măcar nu aveam amintiri adevărate, cel puţin nu la fel de vii precum cele pe care le simţeam sufocându-ne într-un mod atât de plăcut acum, când străbăteam un drum cunoscut deja cu ochii închişi şi devenit atât de drag şi de familiar.

Am oprit puţin în Alba-Iulia, amintindu-ne că, în scurt timp, se anunţa un concert cu Marius Baţu la Session Pub şi gândindu-ne că ar fi bine să mai verificăm o dată informaţia direct de la sursă, dar şi pentru a-i da bineţe celui care face ca în fiecare joi să se întâmple cântări de folk în pub-ul de la pasajul Cetate. Din păcate, nu l-am întâlnit pe cel pe care îl căutam, dar afişul cu Marius Baţu era la locul lui, iar chelneriţa ne-a confirmat încă o dată că informaţia este una cât se poate de sigură. Ne-am bucurat în stilul specific găştii noastre şi ne-am şi stabilit programul pentru joia următoare, nu de alta, dar ne era tare dor de o cântare cu Marius Baţu.

Am pornit din nou la drum, nerăbdători, zâmbind cu gurile până la urechi şi acompaniaţi pe rând, de  un corifeu mirifik, o fată de aur ce ne-a dăruit recent o lună pătrată (un must-have pe orice drum al nostru de când s-a lansat albumul), dar şi cu o porţie serioasă şi sănătoasă de Iris, puţin dat din plete şi bătăi înverşunate la tobe imaginare. Cugirul a apărut destul de repede la orizont şi după ce ne-am învârtit de câteva ori, am recunoscut şi drumul ce ducea la locul numit Cabana Mistreţul situat la ieşirea din oraş, pe malul Râului Mare, o locaţie frumoasă, în mijlocul naturii, cu aer curat, păduri verzi şi susur de râu cu apă limpede şi rece.

Prima oprire, stabilită încă dinainte de a porni la drum – la Nea’ Vasile, măcelar şi bucătar de soi în a cărui curte mare şi verde se mănâncă, la aer curat, pe mese de lemn, cele mai bune frigărui, mititei proaspeţi, grătare ca în poveştile cu mese împărăteşti şi se bea apă proapătă de izvor, rece şi binecuvântată, dar şi pălincă de cea bună, parfumată şi arzătoare ca focul şi alte licori mai mult sau mai puţin bahice, după pofta inimii şi pentru orice fel de buzunar. Ba mai şi primeşti din partea casei, adusă de nea’ Vasile în persoană, câte o farfurie cu bunătăţi fumegânde oferite drept bonus clienţilor de omenie ce ştiu să-i aducă veselia şi pofta de viaţă în ogradă. Nu i-a luat mai mult de câteva secunde lui nea’ Vasile să-şi amintească de gaşca simpatică ce a benchetuit la el cu un an în urmă alături de oameni din cei mai frumoşi, ne-a salutat cu un “Bine aţi revenit!” şi un zâmbet larg şi ne-a poftit să luăm loc prezentându-ne oferta casei. I-am spus însă că am venit doar să-i dăm bună-ziua şi să-l întrebăm de ştie să ne îndrepte înspre un loc bun de poposit peste noapte, accesibil şi pe cât posibil aproape de locul în care urmau să aibă loc cântările. Sfătos şi mare cunoscător al locului în care trăieşte, Vasile ne-a indicat direcţia spre cele două cabane din zonă. I-am mulţumit pentru tot şi am pornit în direcţia arătată de el,  asigurându-l că vom reveni negreşit pentru a gusta din bucatele sale alese.

Cabana Perla a apărut destul de repede la orizont şi nu ne-a luat mult timp să hotărâm că acela e cu siguranţă locul cel mai nimerit de petrecut noaptea dintre cele două seri de concerte. Construcţia frumoasă, din lemn cald şi primitor,  peisajul superb din jurul ei, camerele mobilate cu mult gust doar cu obiecte din materiale naturale (lemn, piele, piatră), aşternuturile din ţesături de in strălucind a curăţenie, baia din cameră dotată cu tot ce trebuie, strălucitoare şi ea, preţul mai mult decât acceptabil, toate astea ar fi fost de ajuns pentru a ne face să rămânem acolo. Dar asta nu a fost tot. Am avut parte, în plus, de gazde din cele mai primitoare, mereu cu zâmbetul pe buze, cu poftă de stat la vorbă şi grijă ca oaspeţilor să nu le lipsească nimic şi nu în ultimul rând, de vecini de soi ales. Dacă vă spun că majoritatea celor cazaţi la Perla s-au nimerit să fie oameni veniţi special pentru festival, fie pentru a sta în public, fie pe scenă, cred că v-am spus totul. 

Cronicuţa primei seri

Ploaia măruntă ce s-a pornit odată cu venirea noastră la cabană nu ne-a speriat şi după ce am schimbat câteva vorbe pline de haz cu un om drag de tot a cărui prezenţă atât de aproape de noi ne-a bucurat nespus, ne-am schimbat, am împrumutat o umbrelă de la gazdele noastre şi am pornit spre locul în care era amplasată scena. Am ajuns la fix, chiar în momentul în care prezentatoarea festivalului îl introducea în scenă pe Victor Socaciu. Ne-am instalat în faţa scenei cu halbele de bere aferente şi scrumiera improvizată, pregătite să ne bucurăm de ceea ce urma să se întâmple pe scenă.  Domnul Socaciu ne-a plimbat „tropa-trop prin oraş”, ne-a povestit despre o „Iubire fără acte”, ne-a spus povestea cu morală a piticului ce „s-a însurat cu o văduvă bogată”, ne-a purtat într-o „căruţă cu flori”, ne-a mai cântat „Mi-e dor să mai merg la un ceai”, ne-a înveselit cu „Fă-mă Doamne prost”, ne-a revoltat cu „Mama lor”, ne-a întristat puţin cu „Dona Dona”, ne-a amintit de „Charlie Chaplin” dar şi de Moţu Pittiş şi ne-a îndemnat să „facem cu un cântec, un pic viaţa mai bună” . Publicul, parcă mai numeros şi mai receptiv decât anul trecut, format în cea mai mare parte din oameni foarte tineri, a cântat fiecare refren, a aplaudat, a cerut şi biss, a zâmbit, atmosfera  faină s-a creat destul de repede, iar noi ne-am simţit aproape în elementul nostru.

Cum însă niciodată nu e posibil ca totul să fie perfect, am avut şi o nemulţumire cauzată de,  pentru unii,  poate doar un „mic” detaliu, pentru noi motiv serios de supărare şi de pus veşnica întrebare „de ce şi la ce bun?”, întrebare pe care, din păcate ne-am mai pus-o de câteva ori în timpul festivalului.

Nemulţumirea noastră a fost provocată nu atât de absenţa „Biroului executiv” (trupa alături de care ne-am obişnuit să-l vedem pe Socaciu în ultima perioadă), cât de prezenţa  virtuală a trupei. „Biroul executiv” a venit pe CD, cu alte cuvinte s-a cântat cu negativ, lucru care ne-a întristat puţin. Am încercat, vorba lui Moţu Pittiş, să am „o atitudine pozitivă faţă de acest negativ”, să fac abstracţie de el şi să mă simt bine, să mă bucur de cântece şi de oamenii faini care cântau alături de noi. Am reuşit doar parţial, din păcate. Şi tare mi-aş fi dorit să-l aud cântând doar pe „omul cu o chitară”, fără minunile tehnicii moderne din difuzoare.

Următorul invitat pe scenă a fost nimeni altul decât corifeul Mircea Vintilă  care, după ce ne-a dat „Bună seara” zâmbind cu ai săi ochi albaştri ca cerul senin, a început, folosindu-se doar de chitară şi de vocea-i caldă numai bună de spus poveşti pe note muzicale cu „Un om pe nişte scări”, a continuat tot fără ajutoare tehnice cu „Pământul deocamdată”, „Lordul John” şi „Constantin şi Veronica”. Pe când mă bucuram şi eu de gura de aer proaspăt oferită de sunetele frumoase şi naturale venite de pe scenă, corifeului nostru pesemne că i s-a făcut dor de trupa Brambura, băieţii de la sunet i-au ghicit pe loc gândul şi i-au sărit în ajutor. Cu alte cuvinte, din nou CD-ul, din nou negativul, din nou minunile tehnicii moderne. Am încercat însă să îmi păstrez „atitudinea pozitivă”, nu de alta dar se cântau piese atât de dragi mie („Madama de pică”, „Miruna”, „Pe Corso”, „Strada Popa Nan”, „Hanul lui Manuc”, „Peste răbdări” sunt doar câteva dintre ele), corifeul cel mirifik zâmbea şmechereşte cum îi stă lui în obicei, împrăştiind voie bună în jur, publicul tânăr şi frumos cânta într-un glas, atmosfera se încinsese,  iar atunci când ploaia s-a pornit peste noi, s-au deschis umbrele colorate, dar nimeni nu s-a mişcat din loc. Artistul a încheiat cu „Barca” şi a revenit apoi, chemat la biss, cu o glumiţă mică la el. „Că tot sunteţi aşa de frumoşi şi tot mă simt aşa de bine cu voi, m-am gândit să vă ofer una dintre piesele mele cele mai noi” ne-a spus el şi a continuat cântându-ne „Mielul”. Râsete, voie bună, piesă cântată vers cu vers de toţi cei din public. Corifeul ne-a părăsit apoi în aplauze furtunoase.

M-am bucurat de aşa un public, dar mi s-a făcut un dor teribil de mulţimea aceea frumoasă, îmbrăcată în haine pestriţe, din faţa scenei de pe nisipul din Vama Veche, de publicul oarecum „avizat” de la Folk You ce nu acceptă trupe aduse pe CD-uri şi alte orchestraţii produse în altă parte decât acolo, pe scenă, în faţa lor.

Una peste alta, în drum spre „Perla” noastră am hotărât că, dincolo de supărările noastre, seara a fost frumoasă, cântecele ascultate acolo şi oamenii faini pe care i-am cunsocut ne-au mai îmbogăţit puţin, iar la veşnica noastră întrebare „de ce şi la ce bun?” ne-am răspuns că or fi având ei motivele lor, multe şi complicate pentru nişte necunoscători ca noi (răspuns dat provizoriu, ca să ne înveselim niţel, întrebarea însă rămâne şi poate că, după ce vom creşte mari îi vom da noi şi răspunsul corect )

Am ajuns la cabană plini de voie bună şi chef de vorbă, ne-am înfruptat cu mâncăruri alese, făcute ca la mama acasă, ne-am conversat cu vecinii noştri pe teme mai mult sau mai puţin folkistice, ne-am împrietenit cu doi oameni faini veniţi tocmai de la Târgovişte pentru că citiseră pe FolkBlog articolul despre acest eveniment, şi în cele din urmă, târziu în noapte, am căzut într-un somn binecuvântat, adânc şi fără vise, aşa cum i se întâmplă omului sedentar de la oraş după o zi cu mult aer curat.

(Va urma )