Zilele trecute ceva a murit în mine, ceva frumos, ceva ce se născuse destul de recent şi făcuse să înflorească o grădină cum nu credeam că aş putea să mai zămislesc vreodată acolo, în străfundurile sufletului meu. Apoi brusc, într-o bună zi, a apărut aşa, dintr-o dată, vorba cântecului unui drag corifeu, „o galbenă frunză doar”, una singură, dar a fost de ajuns să mă facă să presimt venirea toamnei. Nu a durat mult. Într-o bună dimineaţă, în locul minunăţiei înmiresmate şi însorite din mine, am aflat „o grădină despoiată” peste care toamna căzuse năpraznică şi neiertătoare. Moment ciudat, deopotrivă plin de tristeţe şi revoltă.

M-am trezit însă la realitate destul de repede şi am dat să fac curăţenie în ceea ce mai rămăsese din toată frumuseţea de dinainte. Trebuia să fac să dispară totul cât mai repede, în aşa fel încât să nu mai rămână urmă de grădină, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Zis şi făcut, am luat toate instrumentele necesare şi m-am apucat de lucru, cu cât e gata mai repede treaba, cu atât mai bine. Tot trebăluind de zor am văzut-o, strălucind între cadavre de flori, una singură ce tocmai se trezise să înmugurească. „E toamnă!”, i-am spus enervată. „Ce-ţi veni acum? E prea târziu să înfloreşti! Bate iarna la uşă! Şi în plus, grădina asta în care te-ai trezit să vii tu pe lume, nici măcar nu există!”. Dar floarea continua să crească zâmbind. Am încercat să o smulg, să o strivesc sub bocanci, dar în zadar, continua să înflorească acolo, printre cadavrele suratelor ei, în grădina despoiată ce trebuia rasă de pe faţa pământului. Nu am avut încotro, am lăsat grădina acolo, cu toamna ei cu tot şi cu floarea nebună şi îndărătnică ce s-a trezit să facă minuni când timpul minunilor trecuse demult. Nu ştiu de e bine ori de e rău, nu ştiu nici măcar dacă iarna are de gând să apară şi să-mi omoare floarea cea zănatecă ori dacă aceasta din urmă va avea puterea de a aduce primăvara în grădină. Nu ştiu, deocamdată aştept.

Dar atât despre mine, v-am plictisit deja de cu bună dimineaţă cu încă o poveste siropoasă. Şi cum nu am uitat că vă sunt de fapt datoare cu o piesă şi nu cu o poveste, m-am gândit să aleg ceva potrivit cu cele istorisite. Astăzi am să v-o prezint pe Adriana Andreica cu un cântec despre ramuri ce se trezesc să înflorească la sfârşit de toamnă, o piesă frumoasă, scrisă pe versurile lui Octavian Goga. Aşadar, doamnelor şi domnilor, Adriana Andreica şi „O ramură întârziată”:

(videoclip preluat de la d4rkp0em)