Ducu Bertzi & MIhai Nenita

Mă simt nevoită să încep această cronicuţă rugându-vă, din nou, să ne iertaţi pentru prea lunga întârziere. E adevărat, au trecut multe răsărituri şi apusuri de când încropim acest blog şi ne străduim să facem totul cu profesionalism şi responsabilitate, numai că, aşa cum spunea Marin Sorescu, “îmi lipsesc multe fire de praf, / multe raze îmi lipsesc, ca să fie un echilibru / de să se ducă vestea”, e nevoie de mai mult timp rupt din orele noastre şi o altă rânduire a vremii pentru a fi totul ca la carte.
Cu nădejdea că ne veţi ierta şi de această dată, mă opresc iar în faţa maşinăriei miraculoase ca să vă povestesc cât de mult te pot îmbogăţi o după-amiază şi o seară în care trupul nu face altceva decât să urmeze sufletul pe care-l găzduieşte.

Seara de joi am petrecut-o, firesc, tot în Autograf alături de cei doi stimaţi domni mai sus amintiţi. Deşi a fost frumos, când am aflat că vor susţine un nou concert sâmbătă, 14 martie 2009, la Zalău, aproape că-mi venea să spun “Vreau şi eeeeeu!”, doar că partea raţională, care-mi amintea toooot ce am de făcut la sfârşit de săptămână ca să îmi mai liniştesc conştiinţa, mi-a pus piedică. Din fericire, fetele din corpul de balet pot fi şi insistente când vor şi-ţi pot aşterne în minte, cu un simplu telefon, o crâmpeie îndeajuns de semnificativă a ceea ce urmează să se întâmple ca să iei deciziile corecte în asemenea mari momente de cumpănă.
Aşadar, iată-ne adunate, Alina, Andrada, mirage şi eu, sâmbătă după-amiaza, pe un soare primăvăratec sub care toţi oamenii sunt frumoşi, ascultându-l pe Moţu, pe urmele lui Ducu Bertzi.
Pentru mine a fost cel mai special periplu de până acum (mă temeam că voi face febră musculară la obraji de la aşa mult rânjit), pentru că maşina lui Mirage a alergat pe şosele aşezate între dealurile copilăriei mele. Imagini care mi s-au întipărit în suflet încă de când eram pitic, îmi apăreau din nou în faţa ochilor, încărcate de grafică pură şi multe, multe amintiri cu iepuri sălbatici şi căprioare, primăveri şi ierni, mama zâmbind, aburi ridicându-se din pământ, licurici, mult cer cu păsări adevărate şi viaţă. Cum spunea tot şoferiţa, dacă n-am fi mers pe urmele celor doi, sigur s-ar fi oprit să facă poze.

Drumul acesta n-a făcut altceva decât să mă apropie şi mai mult de muzica pe care urma să o ascultăm, readucându-mă în universul înţelepciunii populare despre care vă povesteam că o regăsesc şi în cântecele lui Mircea Bodolan. De această dată, în schimb, lucrurile s-au legat şi mai mult pentru mine, pentru că Ducu Bertzi e primul artist folk pe care l-am ascultat din fragedă existenţă. Mi l-a dăruit mama printr-o casetă pe care obişnuia să o asculte în bucătărie trebăluind şi l-am luat cu mine.
Ca să nu mă mai lungesc cu sentimentalismele, vă spun că după ce am lăsat în spate toate pădurile şi dealurile ce ne despărţeau la începutul drumului de Zalău, am ajuns în oraşul cu fluturi. După o cină pitorească luată într-una din pizzeriile din centru, am călcat pragul Restaurantului “Time Out”. Abia am intrat şi proprietarul localului, Mihai Grindean, un adevărat domn, foarte amabil şi drăguţ, ne-a şi îndrumat spre masa rezervată „fetelor de la Cluj”.

Vrând să aflu alături de cine ne vom bucura de folk în acea seară, am început să mă zgâiesc la cei din restaurant. Aşa cum mă aşteptam, majoritatea erau de puţin mai mult timp pe pământ decât noi, oameni aşezaţi, ajunşi acolo pentru a se bucura în tihnă de muzică, dar şi de o mâncare gustoasă.
Tocmai când ne întrebam noi oare cât de liber ne vom putea manifesta într-un asemenea spaţiu şi cu aşa o companie de seamă, domnul Bertzi ne-a făcut onoarea de a se apropia de masa noastră pentru a ne da răspunsul. Aşa cum i-a îndemnat pe toţi ceilalţi la începutul concertului, ne-a spus şi nouă să nu ne facem probleme cu privire la cei din jur, să ne purtăm întocmai aşa cum ne simţim. N-a fost nevoie să ne repete asta, aşa că am cântat, am aplaudat şi am fluierat întocmai aşa cum ne-a îndemnat inima, nu de alta, dar chiar am avut ce cânta / aplauda / fluiera.

Mare ne-a fost bucuria văzând că atmosfera se apropie din ce în ce mai mult de cea “de acasă”, din Autograf, unde se petrec, aşa cum spunea cineva, momente de prietenie, alături de oameni care nu-ţi sunt prieteni neapărat. Am cântat în cor De mii de ori, Pe cine şi câte cărări, Floare de colţ, Dragu mi-i veselia, Când s-o-mpărţit norocu, Suflet fără chei, Focul vânăt, Visul şi câte şi mai câte şi-am stat cu sufletul la gură ascultând scripca electrică a lui Mihai Neniţă, care traduce atât de bine jalea ce apare uneori în cântecele de inspiraţie folclorică, minunându-ne de măiestria şi sensibilitatea cântăreţului.
Marea surpriză a playlistului de sâmbătă seara a fost Fata bătrână, piesă foarte dorită de noi, dar pe care n-am îndrăznit să o cerem. Spectacolul a avut şi o mică pauză, timp în care acelaşi amabil proprietar ne-a depănat povestea locului în care ne aflam, pe care avem de gând să v-o împărtăşim într-un articol viitor, pentru că Restaurantul “Time Out” se dovedeşte a fi un veritabil loc cu folk.
Seara s-a încheiat, fireşte, mult prea curând, cu Cântecul Bufonului, moment întotdeauna emoţionant pentru noi şi special. Am plecat la drum cu certitudinea că am descoperit în Ducu Bertzi şi Mihai Neniţă doi oameni calzi, aşa cum speram să-i aflăm. Le mulţumim pentru că reuşesc de fiecare dată să ne coloreze visul “gri închis” cu “balsam” şi “oameni buni”, că “oraşele din minte” devin luminoase datorită prezenţei lor acolo.
De asemenea, întâlnirii cu Zalăul îi datorăm şi îmbogăţirea noastră cu alţi trei oameni frumoşi, aşa cum ni se întâmplă să întâlnim mai ales pe acorduri de folk.
Cu siguranţă ne vom întoarce acolo. Până atunci, vă îndemn cu drag să faceţi ceea ce vă bucură şi vă îmbogăţeşte sufletul. Aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery, “Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită”. Cred că suntem toţi datori cu visul unei mări care să ne ajute în îndeplinirea datoriei noastre aici, pe pământ, de a fi fericiţi şi de a-i ferici pe alţii. Aşadar, le mulţumesc încă o dată celor ce mi-au bucurat sufletul şi fetelor, că nu m-au lăsat să pierd o aşa dragă amintire.

GALERIE FOTO:

[View with PicLens]

… mai multe fotografii aici