Dear Landlord

De Folkblog la data March 10, 2009   in Rubrica EDITORIAL

Stând drept şi judecând la fel, vremurile nu-s totuşi atât de grele: câtă vreme ai două mâini şi doua picioare, minţile ţi-s întregi şi capul pe umeri, nimic nu-i de neîndurat. Suntem obişnuiţi să stăm la coadă pentru mâncare, suntem obişnuiţi să ne împrumutăm ca să trăim, iar la ţigări mai putem renunţa, la urma urmelor – şi-aşa fac rău.

Ce ne facem însă cu sufletul? Lui nu poti să-i spui că e criză şi că ar trebui să-şi mai limiteze pretenţiile – până nu demult, am considerat că asta e destul pentru ca lucruri bune să se întâmple în continuare pe scena artistică de la noi. Speranţa nu moare niciodată – ea poate lua însă o pauză. Despre o asemenea pauză vreau să vă vorbesc astăzi – e vorba despre pauza Şcolii de Folk.

Am cunoscut-o pe Ioana Munteanu la serile FolkFrate din Iron City. Din vorbă-n vorbă, am ajuns să primesc, încântat, a participa la una dintre serile organizate de ea în fiecare marţi în clubul El Grande Comandante, iar seara de 27 ianuarie rămâne şi acum una dintre cele mai plăcute amintiri ale mele legate de scenă (cum a fost puteţi citi aici). Am revenit marţi de marţi la Şcoala de Folk, sedus de pasiunea cu care Ioana îşi făcea treaba de fiecare dată. Ioana era peste tot: la microfonul de prezentare, la bilete, purtând de grijă artiştilor, iar serile au ieşit de fiecare dată grozav.”E vremea să facem ceva, cu toţii, ca oricare CINEVA talentat/ă să aibă şansa să vă arate vouă, publicului, că merită macar puţină atenţie. Cred că încă mai există frumuseţe şi senin undeva, acolo, printre voi. Cred ca fiecare voce, cât de mică, are dreptul să se facă auzită, dacă are ceva de spus lumii. Cred că muzica folk nu a murit şi că mai poate fi readusă la ceea ce era când nebunii frumoşi ai anilor ‘70-’80 strigau că nu contează cât de lung ai părul. Cred că marele vis al lui Moţu de a readuce pe scenă şi în suflete folk-ul românesc merită să fie dus mai departe frumos şi curat, aşa cum el l-a născut şi că avem toţi, nu doar unii din noi, datoria de a ajuta la asta. Şcoala de Folk este cărămida pusă de mine şi prietenii mei. Poate nu înseamnă foarte mult şi poate nu va apuca să crească mare niciodată, însă ştim că măcar am încercat şi că nu ne-am lăsat învinşi de toate obstacolele (nu au fost şi nici nu sunt puţine sau uşor de trecut). Noi credem în folk, în talent, în faptul că oricine merită o şansă.” scria Ioana după primul clopoţel.

Şcoala de Folk şi-a făcut treaba bine: cel de pe scenă n-a pierdut niciodată lupta cu răzmeriţa sticlelor de bere din public, iar mesajul a ajuns de fiecare dată întreg şi nedistorsionat: “We do belive in folk music, we do, we do!”. Totul până marţi, 10 martie. Folkul nu ştie să vândă o emoţie. Folkul dăruieşte, aşteptând în schimb nu foloase materiale, ci libertatea de a te lăsa dus de val şi maturitatea de a accepta că poţi simţi, că poţi avea inimă chiar şi în vremurile Crizei. Cum astăzi totul pare să fie de vânzare, seara a fost sacrificată de club în favoarea mult mai profitabilului karaoke.

Vei spune că Bucureştiul e plini de seri folk şi una în plus sau în minus nu contează, poate. Voi spune că dacă n-ai fost la Şcoala de Folk, ai pierdut multe. Voi spune că niciodată nu sunt îndeajuns de multe oportunităţi să ASCULŢI un om şi chitara lui. Voi spune că au trecut de mult vremurile în care permiteam banului să ne dicteze cine suntem şi ce se cuvine să simţim ori să facem.

Şcoala de Folk trebuie să continue.

Dear landlord,

Please don’t put a price on my soul.

My burden is heavy,

My dreams are beyond control.

When that steamboat whistle blows,

I’m gonna give you all I got to give,

And I do hope you receive it well,

Dependin’ on the way you feel that you live.

Dear landlord,

Please heed these words that I speak.

I know you’ve suffered much,

But in this you are not so unique.

All of us, at times, we might work too hard

To have it too fast and too much,

And anyone can fill his life up

With things he can see but he just cannot touch.

Articol scris de Stefan Tivodar.


Comentariul tau :