Dacă tu mă trezeşti în zori de zi… pe-o lume fără nume

Nu de puţine ori mă trezesc fredonând “Dacă tu, dacă tu, dacă tu…” şi mărturisesc că mi-am condiţionat înviorarea de dimineaţă de “Ramurile de lumină” ale mult prea liricului Emeric Imre.

Cred că fiecare dintre noi simţim câte-un “dacă” aproape-n fiecare zi, ca o arsură topind azi-ul în posibilul mâine… Da, acel mâine, veşnic devenit azi, în care “dacă tu, dacă tu, dacă tu mă trezeşti în zori de zi cu-n sărut….” marginea curcubeului ar fi aici, sub paşii mei.

Uneori, avem nevoie doar de-o punte, de-un elan, firav sau brutal, pentru a ne desprinde din reveria “lumii fără nume” şi să ne ancorăm frumuseţile în concret, în oamenii reali şi minunaţi din jurul nostru.

Aşadar, un subtil îndemn la visare, la un traseu imaginar prin noi înşine şi “lumea fără nume”… Oare cât de departe putem ajunge faţă de noi înşine?