Mircea Bodolan & Marius Batu

În mintea mea e limpede că s-au scurs prea multe clipe de la concertul de joi, 12 februarie 2009, pentru o cronică aşternută pe hârtie (virtuală sau nu) la timp, dar la fel de bine simt că această vreme a trebuit să treacă pentru a mă putea dezmetici, veţi vedea mai jos de ce.

Iată-mă, aşadar, stând şi căutând în marele dicţionar al cuvintelor potrivite, cele cu care să vă pot povesti cea mai minunată şi mai surprinzătoare noapte petrecută în „Autograf”.

Seara alături de Mircea Bodolan şi Marius Baţu, înconjurată de corpul de balet, coregraful, şi oamenii aceia “nu ştiu cum o/îl cheamă, dar i-am mai văzut pe aici”, se anunţa a fi nu foarte veselă. Cei ce aveţi în suflet un loc al rockului ştiţi, desigur, că miercuri au apărut în ziare veşti nu foarte îmbucurătoare despre un om bun şi frumos, pe care îl îndrăgeşti în regim de “altfel ar fi imposibil” dacă norocul ţi-l aduce în cale cel puţin o dată.

Pe de altă parte, ştiam şi că părţile de suflet aşternute în vibraţii de corzi, voce şi poezie pe care urma să le ascultăm, nu erau din categoria celor mai vesele ale folkului.

Am pornit spre „Autograf” cu o oarecare spaimă, neştiind cum vom mai putea să primim ceea ce doi artişti urmau să ne dăruiască. La intrare m-au întâmpinat, precum se petrece mereu, aceiaşi chelneri amabili, cu zâmbete ce le împodobeau chipurile. Oarecum stingherită de sălile ce-mi păreau prea goale, i-am zâmbit încurcată domnului Bodolan, ce tocmai încerca să-i fure sunetistului poţiunea vrăjită, imaterială şi ideală a undelor ce ies din boxe cu direcţia “suflet”, şi m-am oprit la masa unde prietenii mei, prin bunăvoinţa celui ce face visele acestor concerte să devină realitate şi căruia prietenii îi spun Maco, alături de domnul Baţu, se aşezaseră deja la vorbă. Şi întocmai precum se întâmplă când aştepţi mult şi bine întâlnirea cu cineva pe care-l admiri şi-l îndrăgeşti, necunoscându-l decât prin arta lui, n-am mai ştiut ce să spun, cuvintele au secat şi au refuzat să se mai arate în mintea mea.

Minutele treceau, tot mai greu parcă, şi nu mai aveam răbdare. Mesele îi primiseră deja pe cei suficient de prevăzători ca să le rezerve când Emeric Imre a urcat pe scenă. Oscilând între scaunele de pe primul rând şi scările din lateral, m-am aşezat cu emoţie. De această dată, dragul nouă Emerice nu ne-a delectat cu piesele pe care bănuiesc că a obosit să ne audă cerându-i-le şi n-a poposit pe scenă decât puţin, dar cu rost (aşa cum ne-a obişnuit), introducându-l, cu grabă, pe unul din cei trei Mircea, Bodolan, după cum bine ştiţi.

E musai să mărturisesc, pentru a mă spăla de păcatul acesta mare şi pe care îl regret, că joi a fost prima dată când l-am ascultat pe al treilea, dar evident, nu cel din urmă Mircea, altfel decât prin maşinăriile performante pe care le avem toţi prin preajmă acum. Şi pentru că nu pot să le las pe dinafară, dar nici să mă rezum la a le înşira, vă scriu că titlutile câtorva piese din cele ascultate joi sunt următoarele: “Cântecul Ofeliei”, „De dragoste”, „Balada lui Pan”, „Dragostea păsării”, „Lasă-mă să dorm”, „După-amiaza”, „Fata din vis”, dar mai ales că vocea clară, senină parcă, m-a purtat pe nesimţite în lumea poeziei şi a înţelepciunii împământenite de veacuri trăite curat şi frumos de către cei neîntinaţi de murdăria oraşelor. Îmi amintesc sigur că n-aş fi vrut să se sfârşească şi că îngemănarea dintre sunetele puţinelor clape şi voce m-au vrăjit definitiv şi iremediabil. Ce s-a petrecut a fost o minune născută inclusiv din faptul că unii din dragii noştri artişti folk se pricep să se apropie de şi să îmblânzească tehnologia, în aşa fel încât ea să glăsuiască pe limba celor ce o stăpânesc (aşadar, se poate şi fără negativ şi fără trupă şi încă foarte frumos). Prieteni i-au fost în acea seară domnului Bodolan un pian micuţ de tot şi două microfoane. Vă mai spun că ne-am despărţit cu greu de deja cuibăritul în inimile noastre, după ce acesta ne-a onorat cu acceptarea invitaţiei la bis, strigată, fluierată şi aplaudată.

Despărţirea ne-a fost alinată de prezenţa pe scenă a celui de-al doilea invitat al serii. Cei ce mă cunosc ştiu că în ceea ce-l priveşte pe acesta, paşii mei nu pot urma calea obiectivităţii, oricât aş vrea eu. Cu zâmbetul până la urechi şi cu gândul aiurea („Oare ce va cânta? Oare cât de repede va trece timpul? Oare va avea un public pe măsură?”, am răspuns şi eu, în cor, “Bună searaaaa!”. Stăteam cuminte pe scaun şi mă întrebam oare cum se poate să fie acolo, pentru că, e musai să vă spun, domnul Baţu s-a întors în Autograf mult mai curând decât îndrăzneam eu să sper. După concertul Poesis din noiembrie 2008, când ne-a cântat alături de colegul său, Eugen Baboi (pe care, aşa cum spunea Andrada, una din cele trei surori ce au căpătat titlul de corp de balet, îl auzeam chiar dacă nu era acolo), nu credeam că voi avea marea bucurie de a-l vedea înaintea festivalului “Om bun”. Ca să nu mai lungesc vorba, vă spun că m-am trezit cu picioarele tremurând de aşa multă frumuseţe şi sensibilitate. A fost unul din acele momente în care prea multă frumuseţe ajunge să te doară şi parcă simţi că ai un nod în suflet plăsmuit, poate, din regretul că va trebui să te desprinzi de această stare privilegiată, ce pare fabricată pentru orice altceva, dar nu pentru un muritor de rând precum sunt eu. Singurul motiv pentru care am reuşit să-mi opresc lacrimile în timp ce în urechi işi găseau adăpost „Bătălia s-a sfârşit, soldatul”, „Elegie”, „Cântec şoptit”, „2000 de ani” sau piese de pe noul album intitulat Babilon (album de care n-avem cum să nu mă îndrăgostesc), „Imperfecta”, „Furtuna”, a fost că nu vroiam cu niciun preţ să pierd ceva din acea seară de vis.

Dar, cum ne recita dragul Moţ, „sfârşitul a venit fără de veste” şi când bisul domnului Baţu s-a sfârşit, după îndelungi urlete şi rechemări pe scenă, cei doi ne-au dăruit, ca doi oameni foarte buni ce sunt, “Om bun” şi „Cântecul bufonului”, cântece pe care publicul le-a primit stând în picioare, cu feţe luminoase şi pline de recunoştinţă. Dacă aţi fost acolo, cred că ştiţi despre ce vorbesc, iar dacă nu, îmi pare rău să vă anunţ că aţi pierdut o seară cum n-a mai fost alta (dar cum sperăm că vor mai fi şi voi nu veţi lipsi). Aşa cum spunea şi Marius Baţu, înainte de a cânta „Nu am mai fost acasă demult”, „acasă”- ul trebuie să ştii să-l găseşti şi să-l descoperi oriunde ai fi, iar seara de joi e dovada cea mai adevărată că aşa e, “acasă” se înfiripă pe nesimţite la ceas de seară, cu oameni calzi şi frumoşi alături, oriunde ai fi.

Oare să vă spun ce a urmat? Dacă aţi citit până aici, bănuiesc că meritaţi asta. N-am să dezvălui lucuri ce nu pălesc din frumuseţe decât dacă sunt păstrate în taină doar de cei ce le-au trăit, dar pot să vă mărturisesc că atunci când am ieşit din Autograf, se luminase de ziuă, iar troleele cu care oamenii normali şi serioşi, ce nu-şi pierd nopţile prin baruri, se îndreaptă spre birou, erau deja agăţate de sârmă şi cu roţile în mişcare.

Pe lângă expresiile cu caracter “zâmbitoresc” precum “Nu te zaharda, fată!”,”Ce supriză, pisi!”, orele petrecute acolo m-au îmbogăţit sufleteşte mai mult decât oricare altele din simpaticul bar, cu tovărăşia a doi oameni calzi şi dragi, atât de frumoşi şi buni încât nu pot fi descrişi, cărora un drum lung, lung, lung de acasă spre un alt acasă şi un concert mereu prea scurt (pentru noi) nu le-a furat plăcerea şi bucuria de a cânta şi de a dărui! În jurul unei sticle de vin şi a două chitări, ne-am adunat şi cred că vom rămâne mereu legaţi, sub vraja unei nopţi pe care şi acum o suspectez de a nu fi pe deplin reală, petrecută pe pământ, între oameni vii, adevăraţi, ci mai degrabă furată din învăluitoarea lume a oniricului.

GALERIE FOTO:

[View with PicLens]

mai multe fotografii aici şi aici