Trebuie să recunosc că, joi seara, nu am pornit spre concertul Mircea Baniciu din clubul clujean My Way cu acelaşi entuziasm de care dau dovadă de obicei atunci când vine vorba de o cântare a unuia dintre corifeii mei preferaţi. Nu doar oboseala de după o săptămână de muncă, nu doar nopţile albe cu prea multe cântări şi chefuri acumulate în ultima lună, ci şi un oarecare sentiment de saturaţie faţă de aceleaşi cântece cunoscute pe de rost şi ascultate până la refuz, mă făcea să cred că nu mă voi mai simţi la fel de bine ca în alte dăţi la concertul inconfundabilului Tetea Baniciu.

Am pornit aşadar lipsită de chef, cu groază de pe acum de o zi de vineri în care cu siguranţă va trebui să beau tone de cafele şi energizante pentru a da randament la birou. Mi-am chiar promis solemn şi cu cea mai mare seriozitate de care sunt în stare că nu voi lungi cheful de pomană, că de îndată ce concertul se va încheia voi porni cuminte şi conştiincioasă spre casă. Dar ştim cu toţii că, de cele mai multe ori, socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg, aşa că nici săptămâna aceasta nu am reuşit să mă ţin de cuvânt şi să ajung acasă înainte de ora 4 dimineaţa. Dar, să nu mai lungesc vorba de pomană şi să vă împărtăşesc şi vouă câte ceva din noaptea de pomină dintre 5 şi 6 februarie, anul de graţie 2009, petrecută în clubul My Way, alături de Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici.

Ne-am întâlnit cu gaşca folkbloghistă, descompletată puţin dar totuşi numeroasă, pe la ora 21:30 în faţa clubului. Aproape toţi eram lipsiţi de chef şi revoltaţi pe preţul cam piperat al biletelor şi al băuturilor dintr-un club  pe care îl simţeam puţin cam de fiţe pentru gustul nostru. La toate astea s-au adăugat şi alte mici neplăceri provocate de o încurcătură legată de masa rezervată de noi din timp. Ne-am aşezat revoltaţi nevoie mare la masa destul de îndepărtată de scenă ce ni s-a oferit în locul celei rezervate de fapt de noi şi am dat urgent pe gât shot-urile de tequlilla oferite în preţul biletelor. Seara nu se anunţa tocmai roz, dar am încercat să ne înveselim unii pe alţii, bucurându-ne măcar de faptul că ne-am adunat cu toţii şi că putem ciocni un pahar împreună într-un loc care, dacă nu corespundea gusturilor noastre din punctul de vedere al preţurilor şi al etichetei, cu siguranţă din cel al muzicii ce se auzea în boxe era perfect acordat sufetelor noastre. Aşa că, încet încet, tot fredonând piese semnate Janis Joplin, Beatles, Smokie, Iris, Compact şi alte minunăţii muzicale de felul acesta, am început să ne mai liniştim şi să privim în jurul nostru cu ceva mai mult entuziasm decât cel cu care veniserăm de acasă. În cele din urmă, după câteva discuţii cu cine trebuia, am reuşit să rezolvăm parţial şi pe o cale amiabilă mica încurcătură legată de rezervare. Prin urmare, corpul de balet, după ce şi-a recâştigat locurile obişnuite din faţa scenei, s-a mai înveleit niţel şi i-a primit pe Tetea şi pe Vlady cu aplauze furtunoase şi chiotele specifice.

Dacă încă nu eram pe de-a-ntregul relaxată şi pusă pe fapte mari, m-am înveselit brusc şi total încă de la primele acorduri ale unui cântec, care – vorba aceluiaşi bonom şi şugubăţ Baniciu – se intitulează, nu întâmplator, „Tristeţi provinciale”. A fost aşadar de ajuns să înceapă cântarea pentru ca eu să îmi revin din starea de letargie în care mă aflam şi să îmi dau seama, cu bucurie şi uimire, cât de dor îmi fusese, de fapt, de o cântare a corifeului Baniciu.

Da, e drept, s-au cântat cam aceleaşi cântece pe care le-am auzit pe la toate concertele pe urma cărora am bătut ţara în lung şi în lat în ultimul an, dar acesta nu este, de fapt, un lucru chiar atât de rău precum le place gurilor rele să îl considere. Şi dacă noi, care – vorba aceea – nu cunoaştem doar fiecare vers pe de rost ci până şi micile poante pe care Tetea obişnuieşte să le spună pe scenă – am reuşit şi de data aceasta să ne simţim extraordinar, cu atât mai mult s-a bucurat de ele publicul numeros şi de toate vârstele ce a umplut clubul destul de spaţios, oameni care, cu siguranţă ajung la un concert Mircea Banciu mult mai rar decât o facem noi. De fapt, Tetea îmsuşi a recunoscut, încă de la început că, indiferent de ce zic unii şi alţii, el va cânta, aşa cum obişnuieşte, aceleaşi piese cunoscute şi îndrăgite de toată lumea. Şi, în fond, oricât de mult ne-am dori noi să auzim în concerte piese cântate mai rar, a trebuit să recunosc, şi de data aceasta, că repertoriul obişnuit al lui Baniciu prinde foarte bine la public şi reuşeşte de fiecare dată să facă o atmosferă pe cinste, să trezească din letargie o sală întreagă, să ridice publicul în picioare şi să aştearnă zâmbete pe buzele oamenilor de toate vârstele. Iar faptul că Banciu reuşeşte să facă acest lucru cântând aceleaşi piese cunoscute de generaţii şi generaţii de admiratori, este tocmai unul dintre cele mai mari merite ale sale.

Aşadar, din playlist-ul serii au făcut parte piese cunoscute de toată lumea, apărute de-a lungul timpului fie pe albume solo semnate Mircea Baniciu, fie scoase împreună cu trupa Phoenix.  „Vara la ţară”, „Eşarfa” , „Dealul cu dor”, „Dacă ai ghici”, „Amintire”, „Pisica neagră”, „Frunză galbenă” „Un zvon”, „Canadiana” „Canarul”, „Strunga”, „Mugur de fluier”, „Mica Ţiganiadă”, „Andri Popa”, „Vremuri” sunt câteva dintre piesele din repertoriul obişnuit al lui Mircea Baniciu, care a reuşit să facă furori în sală şi în această seară.

O surpriză mai mult decât plăcută pentru noi a fost piesa „Ceasornicarul” (sau „Secunda cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte”, una dintre preferatele noastre (alături de toate melodiile de pe albumul „Secunda 1″ cântată destul de rar în concerte.  Ultima dată, dacă nu mă înşel, am auzit-o cântată pe scenă cu ocazia lansării oficiale a albumului „Eşarfa vol. I”. Şi acum, ca şi atunci m-am bucurat teribil şi am simţit din nou cum pentru mine, tocmai astfel de momente, petrecute alături de oameni dragi şi cu pasiuni comune cu ale mele, la cântări care ne umplu sufletul şi ne ajută să ne descărcăm şi să urcăm, măcar pentru o oră-două deasupra grijilor şi stresurilor pământeşti şi cotidiene, reprezintă mici momente de veşnicie datorită cărora reuşim să câştigăm o bucăţică din acel tărâm al tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte la care visăm cu toţii încă din copilărie.

Poate tocmai acest sentiment pe care mi l-a insuflat „Cesornicarul” a reuşit să mă facă mai receptivă şi dornică de a asculta fiecare piesă cunoscută pe dinafară ca şi cum aş auzi-o pentru prima dată. Cântecele de dragoste (care, bineînţeles că nu au început fără de celebra replică a bonomului corifeu „Luaţi-vă în braţe, pupaţi-vă, pentru că începe un cântec de dragoste!” au reuşit de data asta să mă emoţioneze cum nu au mai făcut-o poate din adolescenţă. Iar „Frunza galbenă” a scos la iveală o amintire frumoasă, îngropată pe undeva prin cotloanele memoriei mele: aveam vreo 16 anişori, mă aflam la Sighişoara, la Festivalul medieval,  în faţa scenei urlând cât mă ţineau rărunchii :”Fruuuuunzaaaaa galbeeeenăăăă”. Pe scenă se afla Pasărea Colibrii, în perioada de glorie a grupului. Ţin minte că am plecat de acolo puţin dezamăgită că nu mi se cântase „Frunza galbenă” (piesă pe care o doream atât de mult probabil datorită vreunei iubiri amăgitoare şi neîmpărtăşite) dar totuşi fericită, liberă, împlinită şi fascinată de imaginea pletelor lui Moţu Pittiş. Cum era de aşteptat, după un concert ca acela, mica mea dezamăgire a fost uşor dată uitării. Mi-am reamintit însă de ea acum, cu ocazia concertului Mircea Baniciu din MyWay şi am zâmbit.

Nu au lipsit nici momentele amuzante (nu ar fi fost Baniciu, fără astfel de momente) iar Tetea, în stilul lui de bănăţean şugubăţ şi băncuros a adus, în tolba lui de poveşti hazoase şi glume nou-nouţe care ne-au făcut să râdem cu lacrimi. Pe lângă acestea, corifeul nostru a făcut, aşa cum îi stă lui bine să facă, şi câteva poante imporvizate pe loc. Cea mai faină dintre toate a fost atunci când sala a început să strige, din toate puterile „Miruuuunaaa! Miruuuuuunaaaa!”. Nu ar fi pentru prima dată când am fost părtaşă la astfel de confuzii între Baniciu şi Vintilă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, aproape la toate cântările Mircea Banciu cineva se trezeşte să ceară fie „Miruna”, fie „Lordul John”. Dar Tetea, cum îi stă în fire, a ieşit şi din această întâmplare cu zâmbetul pe buze. După ce a cântat primele acorduri din piesa lui Vintilă s-a oprit spunând: „Eh, câte cămăşi de noapte aş lua eu de aici dacă aş fi Mircea Vintilă! Dar sunt Mircea Baniciu, cu toate că de obicei lumea mă confundă cu Nicu Alifantis”. 

Pentru ca totul să fie perfect, sonorizarea din My Way a fost foarte bună, lucru care ne-a bucurat mult, ţinând cont şi de faptul că la capitolul acesta am fost dezamăgiţi de nenumărate ori, în ultima vreme. Prin urmare, corpul de balet a putut să ţipe până a răguşit de tot, fără să îi acopere pe artişi şi – sperăm noi – fără să deranjeze pe nimeni.

Cântarea s-a încheiat după ce artiştii au fost chemaţii de două ori la biss-uri, în aplauzele furtunoase ale publicului. După concert, cei care au dorit, au putut să îşi cumpere şi ultimele materiale discografice semnate Mircea Banciu (şi anume „Eşarfa vol. I” şi mai proaspăta colecţie de CD-uri „Anii ‘80 – ‘90. Vinyl Collection” să ia autografe şi să se fotografieze alături de artişti.

După aşa o minune de concert am uitat cu toţii că ne aşteaptă o nouă zi de muncă, am uitat de promisiunile de a ajunge acasă devreme şi ne-am pus pe distracţie până la 3 şi ceva dimineaţa. Am părăsit masa câştigată după atâtea parlamentări şi ne-am mutat sediul central pe scenă, am cântat cu vocile deja răguşite dar cu mult patos pe muzicile de soi ce au început  să sune în boxe, am dat din pleată cu spor, am cerut DJ-ului „Vinovaţii fără vină” (Moţu nu putea să lipsească de la o astfel de seară) şi am observat cu uimire cum clubul pe care îl etichetasem la început ca fiind unul de fiţe, s-a trasformat într-unul în care ne simţeam exact în elementul nostru.

Ca o concluzie la toate cele povestite mai sus vă pot spune, cu mâna pe inimă, nu doar că o astfel de seară a făcut toţii banii, dar chiar şi că oboseala cruntă de vineri dimineaţa a avut un gust plăcut.

Mai jos, câteva fotografii de la concert. Mai multe găsiţi aici şi aici.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]