Atunci când faci ceva, când construieşti cu mâinile, creierul şi sufletul tău ceva nou, când dai drumul unui proiect, aştepţi reacţii din partea celorlaţi. Oricât de mult te-ai lăuda că e o treabă pe care o faci doar pentru tine, pentru propria plăcere, ai nevoie, aproape întotdeauana, de feedback. E normal, e uman şi puţini sunt cei pe care nu-i interesează cu adevărat ce spun ceilalţi. În fond, trăim cu ceilalţi, ne raportăm la cei din jur (uneori chiar inconştient), multe dintre lucrurile pe care le facem, le facem pentru ceilalţi, pentru un posibil public, un posibil privitor-ascultător-degustător-consumator la care ne raportăm şi pe care, în principiu, vrem să îl mulţumim.

Pentru noi, echipa Folkblog, comentariile pe care cei care ne citesc ni le lasă sunt foarte importante şi le aşteptăm de fiecare dată cu sufletul la gură. În fond, degeaba am face noi toată treaba asta doar pentru propria plăcere, dacă oamenii nu ne-ar citi şi nu ar reacţiona, nu ar avea niciun sens să continuăm. Am fost uimiţi de câte reacţii pozitive am avut încă de la început, ne-am bucurat de fiecare comentariu primit ca de un cadou neaşteptat şi nevisat. Le mulţumim şi cu această ocazie celor care ne-au scris rânduri atât de frumoase şi ne-au încurajat încă de la început.

Ştiam însă, din proprie experienţă, că laudelele şi felicitările nu sunt la fel de constructive precum criticile. Primele îţi dau într-adevăr curaj să continui, sunt răsplata care ţi se aduce pentru munca pe care ai făcut-o. Criticile însă, atunci când sunt bine argumentate, atunci când cel care te critică o face pentru că ar vrea de la tine mai mult, sau altceva, pentru că avea anumite aşteptări, pentru că nu ai reuşit să i le satisfaci, criticile acestea sunt constructive, te ajută să creşti şi să te perfecţionezi, dacă eşti dispus să pleci urechea la ele. Iar noi am fi fost dispuşi, cu siguranţă. Pentru că aveam nevoie să ni se spună nu doar unde şi ce facem bine ci şi unde şi cu ce greşim. Nimeni nu e perfect, dar fiecare om tinde spre perfecţiune mai ales atunci când face un lucru care îl pasionează cu adevărat.

Avem nevoie, aşadar, să vină şi cineva care să ne critice frumos şi cu argumente inteligente, eventual să ne spună ce nu i-a plăcut şi ce ne-ar sugera să facem ca să schimbăm asta. Din păcate, lucrul acesta nu prea s-a întâmplat! În afară de un comentariu care ne acuza că scriem prea multe articole despre Mircea Baniciu, ignorându-i pe alţii cel puţin la fel de valoroşi ca şi el, comentariu la care, sinceri să fim, ne aşteptam şi al cărui autor era într-un fel îndreptăţit să se supere că nu găseşte la noi articole despre folkiştii care îi plac lui, în afară de acest comentariu pe care l-am luat ca pe unul constructiv (chiar dacă nu am fost întru totul de acord cu el) am mai avut parte de câteva comentarii cel puţin dubioase.

Totul a început când cineva, care semna „anri_and”, ne semnala, la rubrica Concerte Folk, un eveniment care ar urma să aibă loc în Vama Veche. Cum nu am reuşit să aflăm dacă informaţia respectivă era 100% sigură am considerat că e mai înţelept din partea noastră să îl lăsăm doar la comentarii şi să nu îl publicăm, pentru moment, în lista noastră de concerte. Nu a trecut mult timp şi un anume „marian” ne acuza, supărat foc, că noi nu îi apreciem pe cei de la Poesis de vreme ce nu am ataşat evenimentul respectiv. Între timp, îşi face apariţia şi „cristina” care ne anunţă, foarte sigură pe ea, că ştie o parte din programul de la Folk You şi ne dă câteva nume care, după spusele ei, vor cânta cu siguranţă în festival. Pregătită să îi scriu un mail “cristinei” pentru a-i cere detalii, mă uit din curiozitate la IP -urile celor care mi-au scris cometarii (ca să-mi confirm bănuiala că „anri_and” şi „marian” sunt una şi aceeaşi persoană). Şi surpriză! Nu doar cei doi ci şi „cristina”, fata care ştia totul despre Folk You, aveau acelaşi IP. Nu trece însă mult timp şi mai primesc un comentariu, de data asta de la un anume „florea”, un tip cu un limbaj dubios care o aruncă, aşa fără nicio explicaţie „Ruşine! Mare ţepar Socaciu ăsta! Spectacole de folk anulate pe litoral! Omul negru a sosit.” . Nu cred că mai trebuie să vă spun că „florea” era cel de-al patrulea alter-ego virtual al lui anri_and-marian-cristina şi că acest comentariu mi-a pus capac. Cum să mă mai bazez pe informaţiile pe care mi le transmite acest personaj? Voi v-aţi baza?

Sinceră să fiu, credeam că vom găsi în spaţiul virtual multe persoane care să ne ajute cu astfel de informaţii. Pentru că e extrem de greu să faci ceea ce facem noi încercând să fim conectaţi la tot ceea ce se întâmplă în lumea folkului românesc. Credeam însă că oamenii se vor înghesui să colaboreze măcar pe partea asta. Şi când colo uite peste ce fel de oameni dăm!

La început ne-am spus că da, „marian” are dreptate, poate nu reuşim să facem o treabă atât de profesionistă precum ne-am dori, dar când am văzut cu ce om avem de a face, mi-am dat seama că veşnica mea paranoia (nu cumva să se întâmple să public vreo informaţie falsă şi să mă fac de mândră minune!), nu este totuşi atât de exagerată precum pare. Nu pot să spun că ştiu acum, din surse sigure, că informaţiile transmise de această persoană nu sunt adevărate, ci doar că, în astfel de oameni eu una nu mai pot avea încredere.

Vorbeam într-un articol mai vechi despre libertatea pe care ţi-o oferă Internetul şi despre faptul că, dacă ştii să te foloseşti de această libertate, poţi să faci o mulţime de lucruri bune şi frumoase, lucruri care să îţi aducă împliniri pe toate planurile. Din păcate însă, într-un spaţiu atât de liber, într-un spaţiu necenzurat şi fără frontiere cum este universul www, nu se întâmplă întotdeauna numai lucruri bune. Şi asta pentru că specia umană, în general, nu este capabilă să înţeleagă aşa cum se cuvine conceptul de libertate. Din păcate, Internetul nu poate să fie doar un spaţiu în care oameni buni, inteligenţi şi bineintenţionaţi să spună şi să facă lucruri bune ci şi un loc în care fel de fel de specimene frustrate caută să se refuleze, să îşi verse năduful sau pur şi simplu să se facă remarcaţi apelând la metode cel puţin dubioase.

După întâmplarea cu „prietenul(a)” nostru(ă) cu personalităţi multiple, discutam pe messenger cu miragecj, despre motivele pe care ar putea să le aibă astfel de indivizi ca să facă lucrurile pe care le fac. Din vorbă în vorbă ne-am amintit de diverse întâmplări de prin spaţiul virtual cu fel de fel de personaje, unele sărite de pe fix, altele pur şi simplu dornice de un soi dubios de afirmare şi ne-am amintit de o poveste care întrece de mii de ori în gravitate şi în stupizenie întâmplarea cu marian – cristina – florea etc. etc. etc.

Zilele acestea se împlineşte un an de când, şocată fiind de vestea tristă pe care o aflasem din presă (“Moţu Pittiş e internat în stare gravă” şi nervoasă în acelaşi timp pe toţi ziariştii din România care deja îl îngropau înainte de vreme, am găsit, tot navigând pe Internet în speranţa că voi da de o ştire care să o dezmintă pe prima, pe blogul unui oarecare (nu mai ştiu cum îl chema) o stupidă şi patetică „Scrisoare de adio” care începea cu „Mă numesc Florian Pittiş şi vă anunţ că am cancer la prostată”. Respectivul locatar al blogului nu pretindea că acea tâmpenie colosală, acele rânduri ce păreau scrise de o gospodină amatoare de telenovele, i-ar aparţine cu adevărat lui Pittiş. Respectivul voia, chipurile, să îi aducă un omagiu lui Pittiş (sic!). În realitate el nu dorea altceva decât să îşi facă trafic pe blog, dacă tot avea la îndemână un subiect „de senzaţie”, într-un mod de-a dreptul meschin şi inuman. Şi uite că erau oameni care, ca şi mine, ajungeau din greşeală, pe meleaguri ale blogosferei pe care cu siguranţă nu ar fi călcat în alte circumstanţe. Respectiva „scrisoare” m-a înfuriat la culme, am vrut să-i scriu un comentariu dar am renunţat în ultimul moment. Mi-am zis că cel mai bine este să îl ignor, că nu are sens să intru tocmai acum în discuţii aprinse cu un idiot.

Apoi a trecut timpul, Moţu a plecat, noi am plâns ce am plâns, apoi ne-am liniştit, am învăţat să ne amintim de el zâmbind, aşa cum cu siguranţă i-ar fi plăcut să o facem. „Scrisoarea de adio” însă a devenit, după ce a fost epuizat subiectul cu înmormântarea, noua senzaţie a presei din România! A devenit marea dilemă, marea întrebare, motiv de controverse şi de discuţii aprinse. A scris-o sau nu a scris-o Moţu? Au început să se facă speculaţii absolut stupide şi infantile, s-a creat o întreagă nebunie în jurul unui subiect care nici măcar nu merita atenţia publicului. Eu, care descoperisem respectiva aberaţie chiar în ziua în care autorul ei o postase pe blogul său personal, rămâneam perplexă ori de câte ori oameni de presă serioşi puneau problema autenticităţii acestei mizerii. Iar povestea a continuat chiar şi după ce însuşi autorul scrisorii a afirmat, în mod public, că a scris acele rânduri pentru că aşa a simţit, că nu s-a gândit că lucrurile vor lua o asemenea amploare, a continuat chiar şi după ce blogul respectivului a dispărut din blogosferă şi continuă chiar şi astăzi. A apărut şi un clip pe youtube cu din nefericire „celebra” aşa-zisă scrisoare. Şi uite cum, din cauza prostiei unui individ oarecare, care a profitat de libertatea nemărginită pe care Internetul i-o oferă şi care şi-a dorit atât de mult să aibă trafic încât a renunţat la orice urmă de bun simţ şi a comis cele mai patetice rânduri pe care mi-a fost dat să le citesc vreodată, din cauza unui astfel de impostor, există oameni (şi sunt destul de mulţi) care cred şi astăzi că aceste rânduri au fost scrise într-adevăr de Florian Pittiş.

De ce se ocupă unii oameni cu astfel de lucruri? Dacă ai ceva de spus de ce nu o spui tu, aşa cum ştii tu? Dacă vrei să te afirmi de ce nu te afirmi pe tine? De ce, de exemplu, unii oameni, scriu lucruri pe care le atribuie unor personalităţi cunoscute (circulă pe Internet o mulţime de astfel de scrieri atribuite de exemplu lui Paler sau lui Marquez) în loc să le semneze cu numele lor şi în felul acesta să audă lumea de Icsulescu care a scris rândurile respective? De ce atunci când ni se oferă o asemenea libertate, o libertate extraordinară, nu o folosim aşa cum ar trebui? Merităm oare această libertate? Cât timp mai trebuie să treacă până să înţelegem că libertatea nu înseamnă negarea tuturor regulilor, nu înseamnă că putem da în cap la altul sau că putem să ne batem joc de memoria unor oameni extraordinari? Prin câte traume mai trebuie să treacă omenirea pentru a înţelege că atunci când i se oferă această libertate nu trebuie să uite bunul simţ şi respectul faţă de cei din jur? … Din păcate nu pot să găsesc răspunsuri la aceste întrebări aşa că spun şi eu, împreună cu tata Dylan : „The answer, my friends, is blowing in the wind!”