Nu sunt un fan al filmelor biografice, al filmelor despre viaţa şi opera unor mari artişti, unor mari legende nemuritoare prin opera lor. Şi asta pentru că, în general, aceste filme (chiar dacă sunt făcute de admiratori sincer fascinaţi de opera şi personalitatea artistului a cărui viaţă o tratează), de cele mai multe ori, nu reuşesc să facă altceva decât să lipească etichete, prezentând povestea dintr-un singur unghi şi reducând astfel din complexitatea personalităţii artiştilor respectivi.

E greu să faci un film biografic care să aibă o valoare în sine, un film care să spună mai mult decât „cutare a fost un geniu care s-a născut, a dus o viaţă controversată, a creat o operă, a fost un neînţeles, a murit dar a rămas nemuritor prin opera sa”. Biografiile clasice, atunci când sunt făcute bine, au, după părerea mea, un rol pur informativ, sunt, ca să le spun aşa, filme-muzeu, care reuşesc să reconstruiască, frumos şi corect, viaţa unei mari personalităţi şi epoca în care aceasta a trăit. Le urmăresc şi le respect (de obicei mai mult pentru performanţele actoriceşti decât pentru ideile regizorale) dar, sincer, prefer să văd un documetar bine făcut, pe aceeaşi temă.

Dacă e uşor să reconstruieşti o epocă, folosindu-te de mijloace tehnice avansate şi de informaţii istorice exacte, nu este însă, la fel de uşor să reconstruieşti viaţa şi personalitatea unui om. Nu este uşor nici măcar atunci când e vorba despre un om simplu, un oarecare, darămite atunci când ai de a face cu o celebritate în jurul căreia s-au adunat mituri şi legende, de imaginea căreia s-au lipit mii de etichete. Sunt însă regizori care reuşesc să facă, aproape perfect, această reconstruire. Dar chiar şi atunci când văd un astfel de film, sau poate tocmai pentru că regizorul a reuşit să îmi prezinte totul cu o exactitate aproape perfectă, rămân, la final, cu un gol, ceva în mine nu este pe deplin satisfăcut. Într-un fel, tot misterul, toată nebunia fantastică, toată complexitatea de idei şi sentimente, de multe ori contradictorii dar cu atât mai fascinate, pe care eu, cu mintea şi sufletul de admirator al operei acelui artist, le-am creat în jurul personalităţii sale, de-a lungul timpului în care l-am idolatrizat îmbogăţindu-mă cu opera sa, sunt reduse, într-un film biografic, la simple fapte de viaţă, întâmplări inedite, uneori poveşti picante sau – şi mai grav – siropos-telenovelico-patetice (din colecţia „vai săracu, uite că a fost şi el un om ca toţi oamenii, cu probleme pământeşti, a suferit din dragoste şi s-a temut de moarte ca tot omu’!”.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat după ce am văzut filmul lui Todd Haynes, I’m not there, omagiu adus legendarului Bob Dylan. Am ieşit din sala de cinema îmbogăţită, ameţită de vârtejul de imagini şi idei, plină de întrebări pe care încă nu le puteam formula, în timp ce în urechile mele răsunau încă, puternice, triste şi revoltate acordurile de chitară acompanită de sunete de armonică.

Cei doi amici care veniseră cu mine la film se aflau şi ei în aceeaşi stare: prostiţi şi muţi, ca după un şoc, ca după o lovitură puternică luată fix în ceea ce credeau ei că ştiu despre filme în general şi despre Dylan în special.

După un obicei deja împământenit, trebuia să găsim un loc în care să ne aşezăm la obişnuita bere de după film, pentru a dezbate ceea ce am văzut. Ne-am hotărât repede pentru cârciuma cea mai hippie a Clujului pentru a rămâne oarecum în atmosferă. Ne-am îndreptat înspre locul respectiv tăcuţi, ceva în noi nu mai era ca înainte. Credeam că, după primele guri de bere ne vom reveni şi vom fi capabili să discutăm la rece şi să ne bucurăm cu vorbe de ceea ce am văzut. N-a fost însă aşa. În afară de exclamaţii de genul „Ai de capu’ meu, ce film!” pe care fiecare din noi le rostea, din când în când, oarecum pierdut în spaţiu, nu eram în stare să spunem niciunul nimic. Am avut nevoie de o noapte de somn şi de o zi în care, pe MP3 playerul de care nu mă despart niciodată, să meargă non-stop muzica lui Dylan, ca să reuşesc să îmi adun gândurile şi să fac măcar câteva judecăţi de valoare pe marginea filmului lui Haynes.

Nu sunt capabilă să fac o cronică, o analiză corectă şi profesionistă pe marginea acestui film. Pentru asta ar fi nevoie să îl revăd de cel puţin două ori, cu telecomanda în mână, oprind şi reluând secvenţă cu secvenţă. Oricum, rândurile de faţă nu se vor a fi altceva decât simple gânduri de diletant, degustător de filme-experiment şi muzică bună.

Cu titlul iniţial “I’m Not There: Suppositions on a Film Concerning Dylan”, filmul lui Todd Haynes nu este ceea ce am putea numi, în termeni clasici, o biografie, nu este doar un omagiu pe care un admirator fanatic îl aduce lui Bob Dylan, ci şi un omagiu adus cinematografului. Nu este doar povestea vieţii lui Dylan ci şi deconstrucţia tuturor poveştilor pe marginea vieţii lui Dylan. Nu este doar un film despre un Dylan legendar ci şi un film despre oameni-legendă în general. Nu este doar un film despre muzică, ci şi un film despre film.

„I’m Not There” abundă în citate postmoderne din opera lui Dylan, din filmele despre viaţa lui Dylan dar şi din nenumărate alte filme celebre. Doar un ochi bine format, doar o persoană cu o cultură cinematografică şi muzicală extrem de bogată ar putea să le descopere pe toate. Şi poate şi acestuia ar putea să îi scape unele dintre ele.

Un cocktail ameţitor şi fascinant de Godard, Fellini, Richard Lester, Jaques Demy sau John Ford, de citate din filme cu sau despre viaţa Dylan (precum („Don’t look back” a lui D.A. Pennebaker, „Pat Garrett & Billy the Kid” a lui Sam Peckinpah, sau filmul lui Martin Scorsese „No directions home”), din filme realizate de Dylan însuşi (precum , „Renaldo and Clara” sau „Eat the document” documentarul despre controversatul turneu din 1966). Peste toate astea toate miturile şi legendele vehiculate pe seama personalităţii cameleonice a lui Bob Dylan, iar în fundal, muzica celui care a încântat şi a fascinat atâtea generaţii de-a lungul carierei sale.

„All I can do is to be me. Whoever that is” sunt vorbele lui Dylan care ţin loc de motto în filmul lui Haynes, film care tratează tocmai această problemă a lui „whoever that is” şi a ceea ce înseamnă a fi tu însuţi atunci când îţi construieşti o imagine publică de legendă vie, atunci când, în ochii publicului, personalitatea ta capătă dimensiuni uriaşe, atunci când eşti suma tuturor imaginilor care s-au creat în jurul tău, fără să fi de fapt, cu adevărat, nicuna dintre ele.

În filmul lui Haynes niciunul dintre personaje nu se numeşte Bob Dylan şi totuşi el este întrupat de şase personaje diferite, cu nume diferite, cu personalităţi contrare, de vârste diferite, şi chiar de rase şi sexe diferite. Toţi şase sunt Dylan, în diverse ipostaze, în diferite roluri asumate de el însuşi sau atribuite lui de către imaginea publică. Toţi sunt Dylan şi totuşi niciunul nu este Dylan.

Artist complex (muzician, poet, scriitor, actor, regizor), model al unei generaţii, vizionar şi profet, Bob Dylan este o personalitate fascinantă, cu o uriaşă putere de metamorfozare. De câte ori crezi că l-ai înţeles, reuşeşte să îţi scape din nou printre degete. Şi tocmai de aici rezidă toată fascinaţia pe care personalitatea marilor genii o exercită asupra noastră.

A încerca să cuprinzi povestea vieţii lui Dylan într-o biografie clasică, corectă şi exactă, a încerca să-i reconstruieşti personalitatea într-un mod realist, însemnă să rişti să distrugi tot farmecul de legendă pe care personalitatea lui complexă îl exercită asupra miilor de admiratori din toate colţurile lumii. De aceea, cred eu, ambiţioasa şi, în acelaşi timp, riscanta abordare a lui Haynes, în ciuda ambiguităţii poveşti, în ciuda efectului hipnotic şi ameţitor pe care filmul îl are asupra simţurilor spectatorilor, este cea mai potrivită abordare.